Târgul cu poveşti de viaţă de la Romexpo

15 septembrie 2017 postat de aida Printează articolul

Târgul cu poveşti de viaţă de la Romexpo, căruia oficial i se spune expoziţie de antichităţi şi obiecte de artă, “Antigue market” tocmai s-a deschis. La Romexpo, într-un cort de câteva zeci de metri pătraţi, lângă pavilinul central, târgul este, aşa cum spuneam mai devreme, o mare poveste. Dar cum am intrat aici mi-am dat seama că e mai mult decât o inşiruire de obiecte. E un festival al poveştilor despre alte generaţii care au fost înaintea noastră.

A fost odată un război

Văd o cască de soldat din Al Doilea Război Mondial. Cel care o are pe masă îmi zice că a cumparat-o cu mulţi ani în urmă din Austria, de la nepotul acelui ostaş. Bunică-su luptase în nordul Africii. Nepotul i-a oferit colecţionarului român până şi fotografia combatantului. Mă uit acum la casca asta. Eu, ca un novice, o privesc ca pe orice alt lucru. Dar vezi că, îmbrăcat în amintiri, metalul capătă o strălucire pe care nu o intuieşti la prima atingere.

A fost odată un atelier 

Mă opresc în altă parte. La o menghină luată dintr-un atelier al unui bătrân care lucrase pe vremuri la o uzină din Bucureşti, dar care îşi făcuse acasă micul său univers mecanic. Menghina era moştenire de familie, de la un bunic al său. Obiectul ar fi ajuns la coşul de gunoi, după ce ultimul meşter al acelei familii s-a stins. Numai că într-o zi fosta sa unealtă e salvată de cel pe care îl am acum drept ghid de-o clipă. Povestindu-mi cum i-a dat aproape aceeaşi faţă pe care o avea când a fost făcută prin anii ’30, în Germania.

Povestea unui costum popular 

Costume populare. A fost odată, demult, o mireasă din Caraş-Severin. Şi ea s-a îmbrăcat la nunta ei în nestematele acestea cusute în casă de vrednice mâini. Apoi a ţinut costumul în lada de zestre. Pe urmă fata ei, la nuntă, l-a purtat, la rându-i. După care istoria a luat-o razna, căci în ziua de azi numai prin podurile caselor mai găseşti lăzi de zestre care plâng după stăpânii lor şi nu mai primesc niciun răspuns. Colecţionara, pentru că de data asta e o femeie, găseşte acest destin ţesut, îl cumpără de la nişte strănepoţi care veneau în ţară numai în vacanţe, ei fiind stabiliţi în altă parte a lumii. Oricum nu erau interesaţi de casa bătrânească, pe care aveau de gând s-o vandă. Femeia aceasta, colecţionara, ia costumul, îl spală uşor, la mână, aşa ceva nu se trece prin maşină, îmi atrage atenţia, şi în final îi reface câteva fire deşirate. Dar cu ce repară firele? Trebuie să mergi prin târguri şi să găseşti aţe dintre cele vechi. Cămăşi vechi, aţe vechi. Numai în felul acesta trebuie să se potrivească. Dacă nu găseşti aţe, cumperi o cămaşă atât de bătrână încât n-o mai poţi salva şi iei din trupul ei părţile care-ţi trebuie, ca să le pui la surata oblojită. Aşa văd eu costumul acesta din Caraş, renăscut.

 Pulsul unei realităţi

O pendulă a măsurat timpul într-o casă din Bucureşti. Mecanismul, funcţional încă, e înalt cât statul unui om. Bineînţeles că arată atât de bine numai după ce nişte mâini dibace au ştiut să-l facă să respire din nou. Acum stau şi mă întreb în a cui realitate pulsează maşinăria asta. E clar că imaginaţia te poate duce pe cărări nebănuite.

Respect şi pasiune

Cineva îmi zice că sunt obiecte care plâng după stăpânii lor. Mă mir să aud de lacrimi izvorâte din lemn sau din fier. Simţi asta, continuă interlocutorul meu. Trebuie doar să atingi acel lucru şi să îţi dai seama cum vibrează după o poartă invizibilă, definitiv închisă. Cum îţi dai seama de aşa ceva? Vreau să ştiu. Păi simplu, mi se răspunde. Dacă ai respect şi pasiune pentru ceea ce faci. Altul vine cu ideea că nu este vorba doar despre pasiune. E o boală. Dar o altfel de boală. Cu toate că şi asta te macină. Nu te lasă o clipă să stai locului. Cauţi mereu ceva nou. Prea puţin însă e să spui că ai căuta numai obiecte. Nu, în primul rând poveşti de viaţă.

Despre machete 

Nici nu ştiu când au trecut vreo trei ore de când mă tot învârt prin târgul acesta. Zăresc un om în toată firea care îşi aranjează maşinuţele. Le tot mângâie cu privirea. Machete. Strălucitoare, nu alta! Dar parcă eu fac altceva acum?! Stau lângă el şi savurez momentul. Dacă ai încetat să mai fii copil, înseamnă că poţi să te gândeşti la ultima suflare. Suntem amândoi de acord cu acest adevăr. De când colecţionează? Din adolescenţă. Dar să vedeţi cum a început. Primise o maşinuţă când era mic. Mai târziu, află că cineva din familie a dat maşinuţa aceea altcuiva. Atunci omul meu a simţit că s-a rupt ceva din el. Maşinunţa nu era doar un obiect. Devenise parte din fiinţa lui. A înţeles că formele astea, în aparenţă reci, nu sunt nici pe departe aşa. Constat cât de multă poezie circulă în spaţiul acesta.

Dincolo de poezie, crunta realitate

Numai că la un moment dat starea poetică se termină şi mă lovesc de o realitate care nu are deloc de-a face cu sublimul. Colecţionarii nu sunt foarte iubiţi în ţara asta, mi-o spune preşedintele Asociaţiei Anticarilor şi Colecţionarilor din România, Mihai Tănase. De ce? Zice că la noi autorităţile locale, de oriunde ar fi acestea, refuză să acorde spaţii publice colecţionarilor. Se mai fac târguri sau zile festive, câţiva dintre ei fiind invitaţi, dar acolo peisajul dominat de fumul cârnaţilor devine grotesc. Pe când Mihai se referă la târguri specializate. Aşa cum e în alte ţări, arătându-mi poze de pe telefonul lui cu străzi din Italia, colorate cu nostalgie. Noua mea cunoştinţă îmi vorbeşte despre vastele cunoştinţe pe care colecţionarii le au în istorie şi artă, unii pentru că sunt specialişti în aceste domenii, alţii autodidacţi. “Trebuie doar să-i întrebi şi ei îţi vor deschide uşa spre un adevărat act de cultură”, e un principiu pe care l-am verificat eu însumi.

Tot mai puţini

La acest târg sunt 150 de expozanţi. Aproape jumătate din totalul membrilor asociaţiei. Ei sunt cu totul 320 de oameni, în întreaga ţara. Cifra e clară, fiind vorba de membri legitimaţi. Cam puţini, îmi dau eu cu părarea. “Din păcate, vom fi din ce în ce mai puţini”, mi se răspunde. “Suntem pe cale de dispariţie”, completează şeful asociaţiei. Sper să nu se întâmple un asemenea fenomen. Mă gândesc cum se vor risipi nu doar obiectele în sine, ci, mai grav, sufletul vremurilor trecute.

Foto: Dan Gheorghe