Ştiinţa ospeţiei, o limbă străină pentru turismul rural din România

23 noiembrie 2017 postat de aida Printează articolul

Ştiinţa ospeţiei chiar este o limbă străină pentru turismul rural din România. La Târgul Naţional de Turism am fost surprins de multitudinea comunelor care au venit să îşi prezinte oferta de vacanţă. Standurile sunt înţesate cu pliante şi afişe viu colorate, completate cu fete, în special, temeinic rujate şi pudrate, îmbrăcate în costume populare. Pe frontispiciul fiecărui chioşc stă scris, mare, numele localităţii. Cei cu care am stat de vorbă în aceste compartimente sunt, de regulă, angajaţi ai administraţiei locale. Am ales, la întâmplare, patru posibile gazde ale unui sejur pe care aş dori să îl fac în ţărişoara mea.

Dincolo de imagini

Ce vreau să remarc de la început e că interlocutorii mei îmi povesteau câte ceva despre locurile pitoreşti pe care le pot vedea în cazul în care ajung la ei acasă. O pădure, un lac, o apă curgătoare, un munte. Numai că atunci când am întrebat despre posibilităţile de cazare s-a lăsat liniştea. Posibila speranţă ar fi să trag la nişte săteni care au camere pregătite tot timpul pentru oaspeţi. Bun, dacă vin în comună, cum aflu despre gospodăria unde pot să găsesc un pat şi o masă? Răspunsul invariabil e legat, în cele mai multe cazuri, de Primărie. Merg acolo şi culeg informaţii.

Limbi străine

Apoi insist pe tema unei coagulări a comunităţii în jurul ideii de turism. Aţi făcut o adunare locală în care să stabiliţi nişte reguli proprii de organizare? Adică cine oferă găzduire, în ce condiţii, cine se ocupă de asigurarea alimentelor pentru oaspeţi, cine face pe ghidul turistic în zona respectivă. Cei  cu care discut se uită la mine de parcă aş vorbi limbi străine. Până la urmă trag o singură concluzie, anume că la întrebarea „de ce aş veni în comuna voastră?” două răspunsuri ies în evidenţă, pentru peisajele din jurul localităţii şi pentru mâncarea şi băutura specifice acelor meleaguri. Oftez, pentru că Dumnezeu ne-a dat splendoare în ţara asta cât nu putem duce. Păcat că nu ne-a băgat şi-n traistă. „Noi stăm pe o comoară şi nu ne dăm seama”. O să ajung un pic mai târziu la cel care mi-a spus aceste cuvinte.

„Catedrala fagilor”

Mă opresc în dreptul standului unde comuna Tătăruşi din judeţul Iaşi îşi face reclamă. Mi se spune că e aproape de oraşul Paşcani, nu departe de limita cu judeţul Suceava. Pe pliantul turistic tipărit cu fonduri europene apare la loc de frunte pădurea care poartă numele acestei localităţi. „Catedrala fagilor”, frumos descris arealul. Mă gândesc că trebuie să fie o splendoare acolo. Există şi o legendă, cum că în pădurea asta au fost, în vremuri îndepărtate, nişte tâlhari care atacau satul, mascaţi, şi furau fetele de măritat. Nelegiuiţii aveau nişte fortificaţii în mijlocul codrului, iar ruinele se mai văd şi azi în locul numit Curţile Zmeilor. Sunt tot felul de tuneluri şi valuri de pământ acolo. Deja îmi închipui ce scenariu ar putea fi ţesut aici, să recreezi, în scop turistic, evident, o lume tenebroasă. Dar după pozele din pliant îmi dau seama că în părurea aia domină numai pustiul.

Multă omenie

Ajung la capitolul cazare şi mi se spune că în sat există oameni care mă pot primi în casa lor. Dacă nu, atunci trebuie să merg în Paşcani, cale de zece kilometri. Aş prefera totuşi să rămân în comună, dacă tot am venit până aici. Mi se vorbeşte, în acest caz, de ţuica de Tătăruşi şi de bucatele gătite de mâini dibace. Ce vreau să scot în evidenţă la cei cu care stau de vorbă e că de mai multe ori folosesc cuvântul „omenie”, adică ştim să „ne omenim” oaspeţii. Cu siguranţă că acesta e farmecul unei zile petrecută în gospodăria unui localnic, să stai alături de gazde la un pahar de vorbă şi să asculţi poveşti din viaţa lor. Şi legendele înaintaşilor. Sincer să fiu, m-aş declara mulţumit chiar şi cu atât.

Lista cu obiceiuri 

Dacă tot se apropie sărbătorile de iarnă, să ştiţi că în Tătăruşi încă se mai respectă obiceiurile din străbuni, Capra, Malanca de Iorcani. Vreau câteva amănunte despre Malanca. E un ritual practicat de flăcăi, care se constituie într-un grup şi merg pe la fiecare casă, să le ureze oamenilor un nou an bun. Acum e momentul când sunt scoase din lăzile de zestre costumele tradiţionale. E şi un artist local, Maria Petrişor, care ştie bine a cânta doine. Sună din e în ce mai bine povestea acestui loc. Dar până la a construi un adevărat sistem turistic, măi oameni buni, mai aveţi mult de muncă. Bine măcar că cel puţin există temelia.

La Tupilaţi, sub umbra lui Sadoveanu

Continui periplul şi ajung în comuna Tupilaţi din judeţul Neamţ. Localitatea se află aproape de limita cu judeţul Iaşi, învecinându-se cu principalul drum rutier al Moldovei, E85, pe secţiunea între Roman şi Fălticeni. Ce remarc aici este canionul situat între satele Văleni şi Moreni. Culoarul are o lăţime de aproximativ 700 de metri, flancat de ziduri de piatră a căror înălţime depăşeşte 65 de metri. O zonă numai bună pentru cei care doresc ceva adrenalină. Ajugeţi în satul Tupilaţi şi veţi găsi un peisaj şi o arhitectură specifice descrierilor lui Sadoveanu, cu atât mai mult cu cât bunicii lui au trăit aici, ştiu de la ghizii mei. Există o bibliotecă purtând numele cărturarului de care am amintit, fiind organizate o serie de manifestări culturale, de-a lungul întregului an. Cinste acestor oameni care îmi spun că ei încă se ţin de tradiţiile Sânzienelor şi ale Crăciunului, dar şi altor mari sărbători de peste an, precum cele de Paşti. Cu toate ritualurile nealterate. Comuna întreagă petrece noaptea dintre ani la festivalul dedicat datinilor, organizat pe 31 decembrie. Un ansamblu local, „Ciobănaşul”, prezintă cântece şi jocuri.

Brandul Ancuţei

Poate nu întâmplător, sunt anunţat, comuna aceasta reuşeşte să atragă în fiecare an 1.000 de turişti. Ajung la capitolul cazare, în sat existând trei gospodării ţărăneşti pregătite pentru oaspeţi. La care se adaugă trei hanuri, al Pădurarilor, al Răzeşilor şi în special al Ancuţei. Oamenii locului se mândresc cu faptul că Ancuţa e intrată demult în conştiinţa publică datorită inspiratelor descrieri sadoveniene. Cât despre mâncăruri, nu mai spun nimic, pentru că ştiţi cu toţii gustul aparte al bucătăriei moldoveneşti. Am plecat ceva mai optimist. Cu tot cu pliantele care mi-au fost puse în braţe, la fel de colorate şi de europene, ca sponsorizare.

Capitolul despre cazare nu a mai încăput în pliant?

Vă propun să trecem Carpaţii, ajungând tocmai în judeţul Cluj, în comuna Mărgău, situată la 17 kilometri de Huedin. Voi începe cu pliantul turistic pe care l-am primit. Frumos, nu am ce zice, descrieri de peisaje şi de obiceiuri. Dar absolut nicio referire la posibilităţile de cazare. Adică nu ai unde să tragi peste noapte în partea asta de ţară? Ba da, mi se spune, la oamenii din sat. Sunt nu mai puţin de 200 de locuri de cazare. Adică în gospodării. Sper să fie aşa. Sunt asigurat că aici voi avea parte de ospitalitate în cel mai pur înţeles al cuvântului. Tot nu înţeleg de ce pliantul turistic al comunei nu face referire la acest „amănunt”, al cazării.

Dărnicia naturii

Trec peste această situaţie, având în vedere că mă refer la o destinaţie care nu ar trebui ocolită. Natura e aici mai darnică decât ne închipuim. Puteţi vedea cascada Vălul Miresei, dacă mergeţi pe drumul care duce în satul Răchiţele, pe Valea Stanciului. E o legendă care spune că a fost cândva o mireasă căzută de pe stânci. Doar vălul i-a rămas agăţat pe vârf de munte, iar nuntaşii au plâns atât de mult, întât din lacrimile lor s-a format căderea de apă a cărei înălţime e de 50 de metri. Urmează un alt obiectiv, lacul Scrind, format prin stăvilirea apelor care străbat două văi străjuite de dealuri îmbrăcate în păduri seculare. Dacă îţi ridici ochii, vei observa cum zgârie cerul vârful Vlădeasa, din masivul cu acelaşi nume, a cărui altitudine e de 1.836 de metri. Nu departe de aici e şi un perete calcaros, numai bun pentru alpinişti, la Pietrele Albe. Pasionaţii de speologie au posibilitatea unor călătorii spre întunecimea peşterilor. Văd lista care conţine o serie întreagă de denumiri: Peştera Mare, Peştera Mică, Peştera Vârfuraşu, Peştera cu apă din Valea Firei.

Poveştile oamenilor

Localitatea în sine reprezintă un adevărat spectacol al meşteşugurilor. Aici femeile ţes la război şi împletesc şosetele şi mănuşile de Mărgău. Sunt nişte branduri locale, din ce îmi dau seama. Oamenii din satul Bociu sunt renumiţi pentru pălinca lor. Tot aici sunt meşteri care prepară “spoiala” pentru vopsirea caselor. Am dat de ceva cu totul special, povestea geamgiilor. A fost cândva o meserie foarte răspândită pe plan local. Dacă ajungeţi aici, căutaţi pe cei care încă mai ştiu cu adevărat să descrie un meşteşug aproape dispărut.

Limba gomoţească

Puteţi chiar să învăţaţi un fel de “limbă” străină. Limba gomoţească sau gumuţească, în fapt o modalitate inedită prin care vechii geamgii doreau să discute între ei despre tainele meşteşugului lor, fără ca cineva din afara comunităţii să afle oarece secrete în acest domeniu. „Vrei să te asfaci a gădineală?”, care în traducere înseamnă „Vrei să mănânci?”. Mai dau un exemplu. „Munucu se asface cu tălăuze”, adică „El umbă cu geamuri”. La ouă se spune „cioicove”, „labior” e laptele şi „arjufă” e pâinea.

Revin la pragmatism

Deci aşa, drumeţie, speologie, alpinism, plimbare cu sania ori cu căruţa, la care se adaugă pescuitul, ciclismul, fotografia. Habar nu aveam până acum câte poţi face la Mărgău. Şi mai ales ce bagaj imens de informaţii ai ocazia să întâlneşti. Nu-i aşa că vă vine să plecaţi în secunda următoare spre acest loc? Un singur lucru mai trebuie făcut, revenind la povestea despre cazare. Să facem din informarea turistică o treabă foarte bine organizată. E posibil să fim şi noi mai pragmatici?

Balcaniadele de canotaj

Mă întorc în Moldova, de data asta foarte aproape de municipiul Iaşi, la numai şase kilometri, ca să vă prezint comuna Aroneanu. Piesa de rezistenţă a localităţii este legată de canotaj. Lacul Dobrovăţ a fost gazda unor concursuri internaţionale, precum Balcaniadele din 1998 şi 2015. Luciul de apă întins pe suprafaţa de 70 de hectare, administrat de Federaţia Română de Canotaj, e proprietatea statului român. Comuna are pe teritoriul său şi un alt lac de mari dimensiuni – 23 de hectare – purtând numele acestei aşezări. Pe cel de-al doilea obiectiv se poate practica pescuitul sportiv.

Vacanţă activă

Primesc informaţii despre un hotel în satul Dobrovăţ. Dar pentru turiştii care vor să guste din tradiţia locală există şi varianta găzduirii sub acoperişul localnicilor. Asta se întâmplă mai ales în satul Rediu Aldei. Pentru că aici se păstrează, în mare parte neatinse de modernitate, arhitectura caselor bătrâneşti şi majoritatea obiceiurilor agrare. Turiştilor li se propune o vacanţă activă, participând la diverse treburi, fie în gospodărie, fie la câmp. Am întâlnit acest mod de relaţionare între gazde şi oaspeţi şi în diverse sate din Transilvania. E un punct care chiar merită subliniat, România fiind considerată ultima ţară din Europa unde încă mai există gospodării ţărăneşti tradiţionale.

Speranţa brânzei gustoase

Bun, şi cum afli despre gazdele din sat unde poţi să fii primit în ospeţie? Retorică întrebare, pentru că deja intuiesc răspunsul, pe care l-am primit şi în alte părţi. De la Primărie. Aşa fac toţi turiştii, români şi străini, care vin aici. Aveţi şi turişti străini? „Foarte mulţi”, sunt asigurat. Aud şi despre “Caprele Irinucăi”, o fermă despre care intelocutorii mei nu ştiu exact dacă mai oferă sau nu cazare. Dar măcar brânză bună se poate mânca acolo, e cert. Cum ajungi în comuna asta? Doar pe şosea. Cale ferată nu există. Nu-i nimic, ne adaptăm la orice condiţii, că doar călătorului îi şade bine cu drumul.

Un tânăr şi ideile sale despre turism

La târgul acesta de turism am stat de vorbă şi cu un tânăr, pe numele său Bogdan Vlaicu. E absolvent al Academiei de Studii Economice, cu studii la Facultatea de Business şi Turism, în prezent fiind la master în domeniul Administraţiei Afacerilor în Turism. Universitatea lui avea un stand la această manifestare dedicată vacanţelor. El mi-a spus acele cuvinte prezentate de mine la începutul acestui material. „Noi stăm pe o comoară şi nu ne dăm seama”. Făcea referire la imensul potenţial pe care îl are România în privinţa turismului rural. Hai să ne gândim puţin. Când te duci în mijlocul naturii, în munţi, de-a lungul râurilor, în peşteri, la mănăstiri, spre vechi cetăţi, ai de-a face cu localităţi rurale. Ei bine, acolo ar trebui să fie şi infrastructura, în special posibilităţile de cazare şi de masă, cât mai aproape de obiectivele pe care oaspeţii le vizitează.

Lipseşte promovarea

Bogdan scoate în evidenţă faptul că oamenii din satele noastre, cele cu mare potenţial turistic, ar trebui să se unească în jurul acestui deziderat. Fără solidaritate lucrurile nu se mişcă. Şi ce nu merge la noi, în primul rând? Promovarea. Asta înseamnă ca turismul să aibă o imagine clară despre locul în care se va duce. Dar, în primul rând, să fie atras spre acea zonă. Păi, ca să atingi acest deziderat construieşti o imagine. Bazată pe tot ce există în universul respectiv, de la peisaje până la serviciile turistice. Ajungem astfel la ideea de marketing. Marele nostru, încă, dezavantaj.

„Nu ai ce marketiza, pentru că nu există un plan comun al celor care activează în turismul local”.

“Schimbarea vine din noi, nu de la Guvern”

Specialistul consideră, pe de altă parte, că nu de la autorităţile centrale ar trebui să vină schimbarea de mentalitate.

“Schimbarea vine din noi, nu de la Guvern”, iată o poziţie tranşantă. Sigur că statul trebuie să se îngrijească de şosele şi autostrăzi, dar destinaţia finală a unei călătorii trebuie mercată de fiecare localitate în parte. Promovarea on-line, asta e baza. Şi nu numai în limba română, şi în engleză şi în alte limbi de circulaţie internaţională. Mai trebuie hărţi cu detalii despre fiecare secţiune a României. Ajungi în capitala unui judeţ şi nu ai de unde să obţii informaţii despre locurile pe care le poţi vizita în regiunea cu pricina. Lipsesc în multe cazuri şi panourile informative pe marginea drumurilor naţionale şi judeţene.

Concluzie

Cred că băiatul acesta, aşa tânăr, e capabil să facă un adevărat program de guvernare pe tema turismului. Rămâne de văzut dacă noi, toţi cei din ţara asta, oriunde trăim, în oraşe, în sate, vrem cu adevărat să punem în practică asemenea principii. Poate că totuşi o să ne hotărâm într-o bună zi ce vrem să facem cu bogăţia pe care o avem…