Povestea iilor într-o lecţie de salvare a tradiţiilor populare

Povestea iilor într-o lecţie de salvare a tradiţiilor populare
18 august 2017 Printează articolul

Tradiţiile populare, cele care definesc un popor, nu trebuie uitate sau aruncate în derizoriu, ci chiar învăţate şi transmise de la o generaţie la alta, tocmai pentru a nu ne uita originile, pentru a nu uita cine suntem. Povestea iilor este o lecţie de salvare a tradiţiilor populare predate de o bucureşteancă, aşa că să o ascultăm şi să vedem despre ce este vorba.  Şi, mai ales, să ţinem seama…

Dacă îţi aduci aminte de unde ai plecat, la orice vârstă ai fi şi prin oricâte experienţe de viaţă ai fi trecut, înseamnă că eşti un om cu care merită să stau de vorbă. Nu de altceva, dar eu însumi am de învăţat de la o asemenea persoană. Aşa cum este Elena. Atât, Elena, nimic în plus pentru nume. Ea crede că arta ţesutului trebuie să fie vedeta acestei scurte discuţii. Am întâlnit-o, alături de cămăşile ei tradiţionale, pe uliţele Muzeului Satului din Bucureşti. Era în mijlocul unei lecţii pe care o preda altor concitadine ale sale. Despre cum se coase. Şi care e povestea iilor.

Copilăria nu se uită

Elena e bucureşteancă. Dar îşi aminteşte de copilăria marcată de poalele Carpaţilor, în nordul Vâlcei, acolo unde “miroase” puternic a influenţă sibiană, din Mărginime. De patru ani încoace salvează destine care au fost cândva ţesute de femeile de la ţară. Pentru că, zice ea, fiecare bucată de pânză are un drum al ei, prin timp. Adună de peste tot, în drumurile sale, dar şi de la alţii ca ea care colindă uliţele satelor, nestemate vechi de aproape un secol. Unele au ajuns într-o stare de degradare accentuată. Cine ştie pe unde au fost ţinute. Poate în lada de zestre. Dacă mai există aşa ceva prin năpăstuitele case ale străbunicilor. Sau prin poduri, aruncate de cei care consideră ca vechiul e perimat.

Aşa simte că trebuie să facă 

Şi ea, Elena, începe operaţiunea de readucere la viaţă a vechilor obiceiuri. Pentru că aşa a simţit că trebuie să facă. Nu crede că e nevoie să explici de ce faci anumite lucruri în viaţă. Le faci pur şi simplu. Vorbeşte cu atât de multă seninătate. Cuvinte puţine, vorbe cumpănite. Nu aşteaptă vreo confirmare, o susţinere. Este convingerea ei şi e suficient. Asta îmi transmite. Şi nu neapărat prin glas. Simt şi înţeleg mesajul.

“Nu am uitat nimic”

Se întâmplă ca broderia să fie desfăcută. O reface. Cheiţele, la rândul lor, se rup. Vreau să ştiu ce este o cheiţă. E punctul de cusătură care încheie toate îmbinările aţelor de-a lungul pânzei. Altă problemă care trebuie rezolvată la un asemenea fin acoperământ e să-i scoţi petele. Operaţiunea de spălare nu e uşoară. Nu vindeci pe de-o parte, ca pe de alta să strici, deci ştie să coasă, să ţeasă, insist eu.

“Am crescut cu aceste cămăşi tradiţionale. Nu am uitat nimic din ce am învăţat. Doar m-am întors la ele”, vine imediat răspunsul.

Sub cerul colorat al României 

Abia dacă se uită la mine. Are treabă. Mâinile nu-i stau o clipă. Şi elevele ei lucrează de zor, nu se opreşte nimeni, ca şi cum ar respecta o regulă. Fiecare cu câte o bucată de culoarea laptelui în braţe. Acul nu are pauză. Mă uit în jurul mesei la care m-am aşezat. Sunt înconjurat de o bună parte a României, sub formă de flori şi semne geometrice. “Din Muntenia, Transilvania, Oltenia, Moldova”, îmi explică “profesoara” de unde sunt cămăşile.

Câteva cifre

Economist la bază, deci. Salvator al tradiţiei, din pasiune. Venită în satul înfiinţat de Dimitrie Gusti. “Aici mi-am redescoperit copilăria”, e vocea emoţionată pe care o aud. Şi câte cămăşi ai salvat în aceşti patru ani? Deja le-a pierdut numărul. Mai mult de o sută, oricum. Şi nu numai atât. Aflu de la interlocutoarea mea că are acasă şi o colecţie de 40 de catrinţe.

Regula de bază

Mă întorc la povestea pe care costumul popular o spune. Dacă ai răbdare s-o asculţi. Notez. Femeile care se apucau de tesut, în imemoriale timpuri, se trezeau dimineaţa, îşi făceau cruce, se rugau la Dumnezeu pentru sănătate şi linişte în casă. Aşa, cu mintea limpede, se apucau de treabă. Dacă aveau vreun necaz, ceva ce le stătea pe grumaz, nu luau acul şi aţa în mână.

Apărare contra relelor

Pe fiecare nouă cămaşă lăsau un semn anume. Se gândeau la cel care o va purta, să fie apărat de rele, de necurat. De pildă, să fie ferit de deochi. Ca să capete această putere, veşmântul rămânea undeva, într-un colţ abia vizibil, cu un cerculeţ greşit. Adică înadins greşit. Aşa era făcut de femeia care îl ţesuse.

Gândul mă duce la “iile” zilelor noastre, cele care ne-au inundat piaţa, făcute la maşină, cu materiale din import. Nu pot să nu zâmbesc întrebându-mă cum ar putea nişte kitsch-uri să te apere de ceva anume.

Culorile 

Să vorbim şi despre aţe. Aveau culori pătrunzătoare. Roşu, mov, galben, verde. Obţinute din plante. Dar asta s-a întamplat până în anii ’30, când şi la noi apar culorile sintetice. Un curent venit în special din Germania. Dar cămaşa în sine poartă, încă mult timp după aceea, pecetea muncii manuale. Ţesătura de in era dusă la râu şi lăsată acolo să se odihnească, cel mult zece zile. Dată la topit, cum se spunea. După ce iniţial trecuse prin durerile facerii. Bătut, scărmănat, tors.

Viermii de mătase

Toate gospodăriile aveau cel puţin un dud, înadins plantat. Acolo trebăluiau viermii de mătase şi femeile ştiau cum să le preia ştafeta, ca să-şi facă marame din borangic. Azi, doar ocazional găseşti oameni care ştiu să folosească asemenea calităţi pe care natura ţi le oferă cu generozitate.

Până când?!… 

Concluzie sau ceva în loc de concluzie. Vorbim prea mult la timpul trecut atunci când ne referim la tradiţie. “A fost odată”, “era pe vremuri”, “mi-amintesc că demult”. Elena înoată contra curentului. Mai nou, prin cursul ei de ţesut. Şi uite că sunt bucureşteni care o caută. Vor să înveţe. Ba chiar îşi aminteşte de un puştan din Canada, pui de român, venit la bunici în ţara de obârşie, care i-a fost elev, nu demult. Da, întoată contra curentului, întăreşte femeia spusa mea. Acel curent al uitării în care noi, românii, ne lăsăm purtaţi de prea multă vreme. Unii au puterea să iasă la mal…

Foto: Dan Gheorghe

 

  Categorie:
adaugă comentariu

0 comentarii

Nu există comentarii !

Adaugă comentariu