Anul cultural la Muzeul Satului începe mereu cu geniul eminescian

16 ianuarie 2018 postat de aida Printează articolul

Anul cultural la Muzeul Satului începe mereu cu geniul eminescian sau, altfel spus, Eminescu a deschis porţile în Muzeul Satului din Bucureşti. Mai degrabă aş spune că e o retorică întrebare. “Hai să vedem ce se va face de mâine încolo pentru Cultura Naţională”, zice Paula Popoiu, directorul Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”. Acestea sunt cuvinte rostite în ziua de 15 ianuarie, desemnată prin lege, încă din 2010, să ne reamintească cine suntem. Dacă mai vrem să ştim, aş completa eu. Oficialul e de părere că măcar să vorbim despre acest vast subiect în fiecare răsărit de soare, şi tot e ceva, cum a-l aminti pe Eminescu în fiece clipă, şi tot am da dovadă că nu ocolim subiectul identităţii noastre.

Despre normalitate

Anul cultural la Muzeul Satului începe de fiecare dată în ziua naşterii poetului naţional, şi nu datorită legislaţiei. E un obicei mult mai vechi aici. Ştiut ca atare de profesori şi de studenţi, de actori, poeţi şi artişti plastici, de acea suflare a Capitalei care încă mai crede în anumite principii. Deşi se întâmplă în toiul zilei, aş defini ce descopăr în acest spaţiu drept o serată muzical-poetică. Oamenii se cunosc între ei, salutându-se ca atare. Sunt gesturi ale unei normalităţi împământenite.

Acel vis

Unii au venit să recite câteva strofe ori să cânte, alţii doar să asculte. E o parte din visul lui Dimitrie Gusti, când a proiectat, în perioada dintre cele două războaie mondiale, Muzeul Satului. De-a fi un loc viu, însufleţit de oameni şi de concepţiile lor. Sala încăpătoare de la intrarea în instituţie devine prea mică atunci când toate scaunele sunt ocupate, iar pe margine au rămas în picioare câteva siluete.

Sala însufleţită

Dar nu este un fenomen doar despre ode şi versuri. Ci se adapă şi din ideile exprimate de asistenţă. Atunci îmi dau seama că scena se mută dintr-un loc în altul, când din public se ridică opinii. E un for al celor care văd şi simt ce se întâmplă în ţara asta, bune şi mai puţin bune, în toate zilele anului. Multe lucruri nu se scurg, din păcate, în matca lor firească, atunci când sub lupă e cultura românească.

Ar fi posibil?

Dacă tot comemorăm prima respiraţie a merelui poet, cineva lansează un fior pe şira spinării, ca nu cumva Eminescu să-şi dorească la un moment dat să renunţe la noi. Căci ar putea să vadă de acolo, de sus, că mai nimic nu s-a schimbat, iar oftatul neîmplinirilor societăţii, din vremea când el trăia, e azi la fel de actual. Altă voce marşează pe unitatea românilor, în momentul în care ne prezentăm umanităţii cu oricare dintre cărturarii care au marcat drumurile acestui popor, în aşa fel încât să nu ne mai pierdem în efemere orgolii. Răsar câteva suspine.

Speranţe există

M-au impresionat opiniile unor masteranzi ai Universităţii din Bucureşti, la Etnologie, Antropologie Culturală şi Folclor.

Au venit îmbrăcaţi în costume populare.

“Prea adesea suntem melancolici”, zice o fată, referindu-se la tradiţii. Vorbim de ele ca şi cum ar fi păstrate în cine ştie ce sertare.

Obiceiurile nu dispar, doar se adaptează vremurilor, consideră viitoarea generaţie de specialişti.

Aşa cum şi Cultura Naţională ar trebui să îmbrace forme noi de prezentare, uşor de perceput. Un apel, din câte înţeleg, de-a nu cădea cu toţii în depresie.

La inceput de an al Centenarului constat că sângele dă în clocot. Numai flacăra de nu s-ar stinge…

Foto: Dan Gheorghe