Povestea numită Vara pe uliţă. Şcoala fără catalog şi manuale

04 august 2017 postat de aida Printează articolul

Povestea numită Vara pe uliţă este o parte din ceea ce se poate numi, fără exagerare,  şcoala fără catalog şi manual, o şcoală ce prinde tot mai mult, o poveste care încântă şi în timp devine o amintire greu de uitat.

Dialogul se leagă spontan, prieteneşte, fără bariera vârstei. Doamna Lia e în mijlocul copiilor şi vorbeşte cu ei ca şi cum ar face parte din clasa lor. Povestesc. Râd. Cei mici sunt atât de degajaţi, încât ba se mai opresc din lucru, ba se întorc la roata lor. Roata olarului. Alţii frământă lutul şi tot mai vin pe lângă femeia care le-ar putea fi bunică. Cred că atmosfera e destinsă şi datorită faptului că aici, în Muzeul Satului, la umbra pomilor seculari, canicula lui august nu are nicio şansă de-a răzbate.

Lipsa şabloanelor

Aşa o cunosc pe Lia Cosma. Cum să vă prezint, doamnă? Mă gândesc la reportajul meu. E şi partea oficială, cea cu cercetator etnolog. Dar ceea ce contează mai mult, în opinia interlocutoarei mele, căreia oricum nu-i dai vârsta, deşi vorbeşte de pensie, e că toată viaţa i-a plăcut să fie în mijlocul copiilor. Poate şi de aceea sau tocmai acesta să fie principalul motiv pentru care a creat “şcoala fără catalog”. Asta e o expresie care îi aparţine. Şi pe care o aplaud, evident. Fără note. Şcoala în aer liber. Alături de meşteri populari care au venit în muzeul bucureştean de prin toate colţurile României. Să le arate puilor de orăşean meseriile tradiţionale. Şi puii de orăşean să vadă ţăranul român în toată splendoarea costumului său popular. A legendelor şi snoavelor sale. Pe care oricum nu le găseşti în niciun manual. Vezi, altă carcteristică a şcolii eliberată de şabloane, nu are manuale. Aşa se întâmplă pe uliţele Muzeului Satului din Capitală. Vara, în timpul vacanţei. Uliţe, vară. Şi s-a născut deja un brand. “Vara pe uliţă”. Tabără de creaţie. Mă aflu azi în mijlocul celei de-a XXV-a ediţii. Adică nu mai puţin de 25 de caniculare anotimpuri. O viaţă de om. Cu adevarat!

Primii paşi

Doamna Lia îşi aminteşte cum, la începutul anilor ’90, a fost la un ecomuzeu din Franţa, unde într-o pădure copiii, tinerii, maturii se duceau să vadă un obicei vechi de când lumea prin părţile alea, cum se culege răşina pinilor maritimi. Era acolo un specialist în domeniu. Unicul la vremea aceea. Ultimul de care se agăţa, cu disperare, parcă, o tradiţie meşteşugărească a strămoşilor. Stă şi se gândeşte apoi românca, muzeografa noastră. Noi, în România, avem sute de meşteri populari, din toate meseriile tradiţionale, pe care ar trebui să-i aducem în faţa noilor generaţii, să le arate cum se face un ulcior, o lingură, o cămaşă, un ştergar, o strachină şi câte şi mai câte. Dar nu doar atât. Să-i îndemne pe copii să facă toate minunăţiile astea cu mâna lor. Aici etnologul intră pe complicatul tărâm al pedagogiei. Ea spune în felul următor. Toate lucrurile astea pe care le fac cu mâna lor le dau încredere celor mici. Că se pot descurca singuri. Că au talent. Trebuie doar să şi-l descopere. Să prindă încredere în ei înşişi. Eu sintetizez ce-mi spune femeia din faţa mea, pe care o văd atât de însufleţită de crezul ei.

Practică, nu teorie

Şi a pornit la drum, pe 14 iulie 1993, odată cu prima ediţie a Taberei, când a reuşit să strângă în Muzeul Satului 60 de copii, după ce a dat sfoară-n ţară prin şcolile Bucureştiului. Şi nouă meşteri populari, după ce a trimis vorbă pe la cunoscuţii ei, pe care-i ştia ca pe rudele sale, după ani de cercetări prin satele risipite în toate colţurile României. O să spuneţi că în vacanţa de vară elevii vor sa stea acasă, să doarmă ori să plece la mare şi la munte. Altă şcoală şi vara? Caut noi şi noi răspunsuri de la partenera mea de discuţie. Tocmai aici este secretul, vine imediat lămurirea. Puştanii au fost în special atraşi de ideea că nu mai au teorie de parcurs, cum li se întâmplă pe băncile şcolilor de peste an. Este, dimpotrivă, un program dedicat exclusiv practicii. Au văzut roata olarului, dorind să învârtă şi ei mecanismul. Le-au sclipit ochii în faţa războiului de ţesut, căruia au vrut să-i dea de capăt, deşi sunt atât de multe iţe, de te ameţesc. S-au lăsat prinşi în mrejele lemnului transformat ca prin farmec într-o rândunică, gata să zboare.

“Nu pot să nu-mi amintesc de primii meşteri pe care i-am avut atunci, în 1993, în preajma mea. Anii au trecut, unii dintre ei au plecat, între timp, pe o stea”, nostalgice amintiri.

De la trei la şase săptămâni

Şcoala de trei săptămâni. Aşa a fost în primii ani. Acum sunt şase săptămâni, împărţite pe module de câte o săptămână. Se înscriu copiii pe câte un segment. Unde doresc ei. Au toate datele pe pagina de Internet a Muzeului (http://muzeul-satului.ro/evenimente/).

Meseriile tradiţionale. Lista acestui an e lungă. Olărit, modelaj, încondeiat ouă, ţesut, sculptură în lemn, icoane pe sticlă, măşti, podoabe, împletituri, pictură naivă, instrumente muzicale, cămaşi tradiţionale, păpuşi, jucării, dansuri populare, pictură, teatru de papusi. Aţi văzut probabil cum e Muzeul Satului. Case tradiţionale. Curti. Ca orice sat. Acolo, printre acareturi, e şcoala. Meşterul si elevii lui. Gospodaria şi şcoala ei.

Statistici

Dacă în 1993 fuseseră 60 de copii, un an mai târziu au venit 100. După mai multe ediţii, în 2015, atingându-se recordul de 1.000, încă neegalat. Numărul celor înscrişi în acest an este de 912, deci dacă faci un calcul ajungi la mii şi mii de copii care au trecut, până acum, pragul acestui concept educaţional. Având în vedere că media fiecărei veri a fost între 500 şi 700 de participanţi. Statistica ia amploare, de-a lungul anilor, şi în privinţa meşterilor. Au spus “prezent” până în acest moment peste 250 de păstrători ai nestematelor satului românesc tradiţional.

Toate generaţiile

Şi pentru că nu există nicun fel de oprelişte în privinţa vârstei cursanţilor, până şi bunicii vor să se întoarcă la şcoală. Aşa că la câte o masă, în curtea casei, vezi năsucuri de prichindei şi păr albit de experienţa vieţii. Unii lângă alţii, pe băncuţe ori pe scăunele. Dar staţi puţin, că nici vârstele intermediare nu lipsesc. Doamne şi domni care şi-au lasat grijile cotidiene la poarta muzeului. Ba mai mult decât atat, subliniază specialistul, apar din ce în ce mai mulţi copii mici, de grădiniţă. Şi surprizele nu se opresc aici. “Tu de unde eşti?”, întrebarea e doar ca să aflu eu ce şi cum, pentru că Lia Cosma îşi cunoaşte prietenii. “Din Italia”. “Din America”. Răsar din câteva locuri glasurile. Sunt copiii românilor stabiliţi peste hotare. Numai că în timpul verii stau în ţară, la bunici. Şi bunicii i-au inscris la şcoala de tradiţii.

Cândva elevă, azi instructor

Lia îmi povesteşte de cea care a fost, demult, o fetişcană, la primele ediţii ale taberei. A devenit azi, la rândul ei, instructor pentru noile generaţii. Se mândeşte cu Raluca Pascaru, podoabele populare fiind specialitatea ei. “Sunt mulţi copii, din urmă cu mai bine de 20 de ani, elevi ai taberei de vară, care au rămas, după experienţa de aici, cel puţin cu un hobby, în privinţa meşteşugurilor. Alţii chiar şi-au modelat pe viaţă destinul artistic”.

Ce laşi în urma ta

Programul zilnic al şcolii este de la 10 dimineaţa până după prânz, la ora 14:00. Cu pauze de masă, de relaxare, de spectacol. Vin trupe de teatru şi de dans, adunând întreaga suflare în jurul unei scene. Un fel de vatră a satului. Să te ţii jocuri şi concursuri! Aşa şcoală, să nu se mai termine! Un gând care, iată, s-ar cere premonitoriu. Dupa cum a scris o fetiţă, cu 11 ani în urmă, în jurnalul de impresii. Câteva cuvinte pe care Lia Cozma nu le-a uitat. Recunoaşte că i s-a lipit de inimă. Uite cum îţi dai seama, din gesturi aparent mărunte, că n-ai făcut degeaba umbră pământului. Că laşi ceva în urma ta. “Vara pe uliţă este o poveste care are un început, dar nu vreau să aibă sfârşit”.

Foto: Dan Gheorghe