Transhumanţa, în cărţi. Din sculer matriţer s-a făcut oier

06 noiembrie 2017 postat de aida Printează articolul

Transhumanţa pare să devină doar o poveste de care să citeşti doar în cărţi. De nevoie, din sculer matriţer s-a făcut oier. Iată şi povestea.

Tot învârte Barta zilele din viaţa lui cu un linguroi mare adâncit în tocanul de pe pirostrii. Ba ies la suprafaţă bucăţile de carne, apoi se scufundă, ba legumele grav tăiate. Unele şi altele, amestecate, mai iau câte o gură de aer, apoi se pierd în neantul cu bulbuci. La fel îmi povesteşte despre existenţa lui, din tinereţea când era muncitor calificat la o fabrică de la lângă Miercurea Ciuc, apoi din maturitatea când a fost obligat de soartă să traiască de pe urma oilor, după ce întreprinderea unde îşi amanetase ani la rând sudoarea şi planurile dăduse faliment. “Aşa suntem noi”.

Cartea de Identitate

Mă lasă fără replică expresia asta. Nu se gândise la propria-i familie sau la comunitate, ci la ţară. “Aşa suntem noi”, ca o definiţie care ni s-a lipit – fără voia noastră?! – de frunte. A fost cândva, demult, sculer matriţer la o fabrică de tractoare, apoi la o întreprindere de construcţii. Pe urmă n-a mai fost nimic, că deja trecuse de 40 de ani şi la toate uşile unde baţi ţi se spune că firmele caută puteri specifice proaspeţilor absolvenţi. Eu mă uit la silueta asta vânjoasă care ar putea să mute numai cu braţele un mănunchi de performanţă la pachet cu orice plan de producţie. Dar degeaba, dacă te trag în jos, iremediabil, datele înscrise în Cartea de Identitate.

Primul în neamul lui

Ca atare, şi-a scos de la sertar economiile de-o viaţă şi a cumpărat oi. Mai întâi din rasa Ţurcana. Asta se întâmpla cu 17 ani în urmă. Şi-a făcut la el acasă, în comuna Mădăraş, acareturi specifice creşterii animalelor. A mers şi n-a prea mers. Se aştepta să vândă lapte de la oile lui. Şi n-a vândut. Pe urmă a renunţat la rasa asta, s-a îndreptat spre alta, unde de bază este carnea pusă la comercializare. Rasa Suffolk. Are 400 de capete. Multe, puţine? “Nici 4.000 nu sunt multe”, îşi râde în barbă. Ţurcane câte au fost, la început? Pornise în afacerea asta cu 250 de animale. Vreau să ştiu dacă este cumva fiu de cioban, de s-a încumetat la o asemenea treabă. Spune că nu. E primul în neamul lui. “Dar trebuia să-mi câştig cumva pâinea”.

Care e drumul cel bun?

Şi merge? Se uită la mine şi oftează. De parcă ar vrea să spună că mâine renunţă şi la oi. Şi cine ştie încotro o apucă. O spune şi cu voce tare. A venit la un târg mare, agricol, din Bucureşti, cu câteva din colegele sale de suferinţă, dacă nu cumva le jignesc pe oi. Sper că nu.

Le pozez. Se uită la mine ca oile. Le apreciez răbdarea în faţa obiectivului. Barta, în schimb, nu vrea deloc să-l pozez. Nu-l pozez. Reluăm discuţia şi-mi spune că foarte greu mai găseşti azi păşuni alpine unde să-ţi duci mioarele. Că pământurile au intrat sub diverse proprietăţi şi interese, iar suflarea de om sau de animal nici pomeneală să mai aibă acces acolo. Şi atunci te învârţi cu turma pe la poalele munţilor, faci slalom printre şosele, că nici drumurile nu mai trebuie tranzitate, eşti amendat imediat, în stânga şi-n dreapta cauţi o soluţie şi nu mai găseşti. Dacă s-or inventa vreodată oile zburătoare, doar prin aer să mai aibă vreo şansă transhumanţa. Asta e concluzia mea. “Alege oaia”…

Foto: Dan Gheorghe