Târg de Sfânta Maria Mare. Satul de la marginea Giurgiului

14 august 2017 postat de aida Printează articolul

O dată pe an, timp de două săptămâni apare un  alt sat la marginea Giurgiului, sat în care se organizează un mare târg, anume târgul de Sfânta Maria Mare.

Au făcut pe drum o noapte întreagă. De la Năsturelu de Teleorman până la poarta dinspre Bălanu a Giurgiului. Bălanu e un sat lipit de capitala judeţului cu port la Dunăre. Aşa, o noapte întreagă, îi descos eu. Da, zic ei. Cu ce aţi mers, de aţi făcut atât de mult? Cu căruţa, răspunde Ion Dumitru, care n-are timp să se uite la mine. E lipit cu ochii de cuţitoaia lui. Aşa îi zice la unealta cu mâner gros, din lemn, şi capătul subţire, din fier, sub formă de semilună, cu care scobeşte esenţa moale, de brad, în mişcări sacadate, scurte. Ion a venit cu nevastă-sa şi cu un cumnat la târg. La bâlci, cum îi zice lumea.

Cioplitorul din Năsturelu 

Copăiţe, scăunele cu trei picioare, măsuţe. Folosesc expresii care arată obiecte de mici dimensiuni. Asta face Ion. Asta mai face azi. Că doar atât se cere pe piaţă. El şi cuţitoaia lui. Pe care o are de când era holtei şi taică-su i-a dat-o, ca semn că venise timpul să stea pe picioarele lui. Şade bărbatul acum pe un scăunel, cu pălăria pe cap. Degeaba are pălărie, că tot cu faţa arsă de soare îl văd. Nu stă o clipă locului. Nu poate să stea. Asta face de când se ştie, lucrează în lemn. Îi povestesc că am fost în Vâlcea, la cioplitorii din Băbeni. Ştie bine ce e acolo. Familii întregi cu arta lor cu tot. “Aici, la Năsturelu, nu prea mai e nimeni”, oftează, dar fără să-şi ridice în continuare privirea spre mine.

Casa trasă de cai

Şi deci cu căruţa plecaţi la drum, insist eu. “Doar aşa”. Pe la târguri, prin sudul ţării. La patru iarmaroace au ajuns în vara asta. La Olteniţa, Roşiori de Vede şi în final Valea Cireşului, lângă Videle. Cu atelajul tras de cai. Căruţa plină cu obiectele răsărite din munca lor de cioplitori. Dar şi cu bârne şi cu scânduri. Şi cu două paturi, deci cu casa în spinare.

La cort

Aici, în târgul din Giurgiu, cei care îşi vând produsele stau aliniaţi pe vreun kilometru, de o parte şi de alta a şoselei. Unii au venit cu cortul. Dorm acolo noaptea. Dar Ion şi ai lui şi-au înjghebat gospodărie în lege. Au făcut un umbrar. Din bârne au croit scheletul construcţiei. Patru picioare lungi, verticale. Altele mai scurte, deasupra, ca o ţesătură peste care au aşternut crengi luate de pe unde au găsit. Au ridicat şi o cămăruţă din şipci, ca depozit pentru marfă. Acolo e un pat. Al doilea, afară. Două săptămâni, cât stau aici, oamenii aceştia sunt legaţi de bucata lor de speranţă. Că îşi vor vinde produsul muncii.

Ceaunarii 

Uite şi pe vecinii lor, motorizaţi. Au un microbuz. Care le serveşte nu numai pentru transport, ci şi drept sălaş. Maşina roşie a fost parcată în spatele unei adevărate expoziţii de ceaune, tigăi, oale, crătiţi şi alte ustensile de bucătărie. Albicioase. De la aluminiul din care au fost confecţionate. Proprietarii lor sunt din Târgovişte. Doi soţi. Elena şi Ion Dorobanţu. Vreau să ştiu cum se numeşte meseria lor şi îmi spun că sunt ceaunari. De la ceaunele pe care le fac. La ei acasa. Acolo au un atelier. Ceva rudimentar, zice Ion. Îi văd atât de relaxaţi. Fiecare pe scaunul său. Unul lângă altul. Dominându-şi, prin statură, tot covorul acesta metalic, turnat în cele mai felurite forme.

Drumuri lungi

Probabil, mă gândesc eu, există o fericire chiar şi-n cele mai neaşteptate locuri. Îi simt, după cum vorbesc, mulţumiti cu felul lor de-a fi. Tot anul sunt pe drum. Acasă, în atelier, fac oalele. Câte o săptămână de lucru. Apoi le încarcă în maşină şi la drum. Nu numai pe la târguri. Şi prin sate. Se opresc din poartă-n poartă. Şi întreabă. Cine are nevoie de una, de alta. Greu şi la ţară acum, povesteşte Ion. Că lumea are oale moderne. Dar unii incă mai vor să pună pe foc un ceaun tradiţional, măcar la zile mari, pentru o fiertură de cumetrie. “Am învăţat meseria asta de la părinţii mei”, amintindu-şi de bunicii lui care au dus aceeaşi viaţă. La vremea lor, în căruţa lor.

Munca sperie

Azi, nepoţii conduc maşina. Mai mult locuiesc pe patru roţi, decât în casa lor, într-un an. Iau cu ei tot ce le trebuie, să aibă în ce să-şi prepare mâncarea. Se mândreşte Elena că ea şi soţul ei au reuşit să-şi crească fata, care a făcut o facultate şi acum e la casa ei. Ion e necăjit că nimeni din familia lui n-o să ducă meseria asta mai departe. “Eu sunt ultimul ceaunar din neamul meu”. Partea oarecum bună e că la atelierul lor vin tineri şi vor să înveţe meseria. Partea rea e că avântul nu-i ţine mult. “Când văd cât e de muncă, se sperie”, adaugă Elena. Dar ei doi sunt decişi să meargă mai departe. Cât le-o fi destinul.

Chinezăriile

Hai şi la chinezării! Un adevărat magazin luceşte pe o muşama lungă şi îngustă. Miauneli şi lătrături, bâzâitori şi tiribombe. Jucării de toate felurile. Vânzătorul se integrează perfect în peisaj. Nu stă locului o clipă. Vorbeşte cu toată lumea deodată. Subţirel şi mititel, inventează câte o rimă pentru orice produs. Ştie o mie de bancuri şi-mi spune ce-a făcut încă de-acum 20 de ani, când s-a apucat de umbletul lui fără sfârşit, traversând ţara în lung şi-n lat. A vândut mai întâi şurubelniţe, a trecut la stofe, nu s-a dat în lături nici când a fost vorba de cosmetice. A înşirat satele pe rutele sale parcurse, în primul an, cu bicicleta. Pe urmă şi-a dat seama că  furgoneta e mai bună. “Eu sunt român, domnule, dacă mă întrebi. În rest, nu mai ştiu nici eu de unde sunt şi cum mă cheamă. Dacă scot buletinul, mă sperii de figura mea. Singurele lucruri pe care nu le-am vândut şi nici n-o să le vând vreodată sunt oglinzile”. Vrea să spună că urăşte să-şi dea singur note. Vorbe adânci!

Trocul e încă actual

Şi cu jucăriile merge vânzarea? “Ca şi cu celelalte”. Staţi să vedeţi de ce şi-a cumpărat furgoneta. Transportă marfa, una la mână. Doi la mână, acceptă şi trocul. Ajunge într-un sat, iese lumea la poartă, se uită. Cât ceri pe aia sau pe ailaltă? Începe tocmeala. Mai pune tu, mai las eu. Aoleo, stai că nu am bani, se trezeşte potenţialul cumpărător. La care vânzătorul sare imediat cu soluţia. Trocul. Acceptă şi produsele specifice tarlalelor. Uite aşa jucăria cutare, parfumul cutare, un burghiu, ceva, orice, se preţuiesc şi în grâu, porumb, mălai, cartofi, ceapă, după caz. “Trocul e încă la mare căutare. Mulţi fac ca mine. Banii sunt doar la oraş, domnule. La ţară, vai de mama ei de viaţă!”, constatare cu iz sociologic din partea unuia care ştie să cântărească sărăcia.

Cum era cândva 

Am prins târgul ăsta din Giurgiu, de Sfânta Maria Mare, aflându-mă pentru câteva zile în acest oraş. Aşa e în fiecare an aici, în preajma lui 15 august. Unii şi alţii povestesc. Se prinde omul în hora amintirilor, dacă îl întrebi. Cum era târgul în tinereţea dumitale? “Căruţă lângă căruţă”, vorbesc toţi despre o veche patrie, a atelajelor. Meşteri ori simpli vânzători, cu toţii îşi transportau avutul cu ajutorul cailor. La bâlci se aşezau unul lângă altul, îşi scoteau marfa şi aşteptau clienţii. Atunci erau căruţele una lângă alta. Azi sunt maşinile. Doar înşiruirea ca atare e aceeaşi. Şi gospodăriile încropite pe marginea drumului. Cum vă faceţi mâncarea? La ceaun. Cum au făcut toate generaţiile cu marfa-n spinare. Hai cu mămăliga! Ea a fost dintotdeauna salvatoarea burţilor înfometate. Mai pune şi o bucată de brânză. De slană. Şi o ceapă. Şi gata.

Spiritul de echipă

Fiecare “poartă” are câte doi-trei oameni. E bine pentru împărţirea treburilor zilnice. Dar şi când se face cu rândul de veghe, noaptea. Fiecare îşi păzeşte marfa şi banii deja câştigaţi. A doua zi, dimineaţa, o iei de la capăt. Aprinzi focul din câteva vreascuri, numai bune să încălzească ibricul cu cafea. Şi când v-apucă, vorba aia, ca omul, unde vă duceţi? Toate mâinile arată spre zare. Câmpul. Pustietatea. Prin părţilea astea, în vremea “ailaltă”, era o Întreprindere Agricolă. De-asta, cum vii dinspre oras vezi că strada principală e dedicată Fermei. Aşa îi zice şoselei care se înfundă în bariera de la capătul urbei. În dreptul barierei, pe mâna dreaptă, cum ieşi din oraş, e o poartă mare, mâncată de rugină, spre o aleee năpădită de buruieni care nu mai duce nicaieri. Aici era poarta IAS-ului. Întorcându-mi privirea spre şosea, observ că dincolo de barieră, deci peste limita orăşenească, se întinde cătunul acesta ad-hoc, al vânzătorilor ambulanţi.

Producători şi vânzători 

Mai bine spui ce nu găseşti la târg. Că lista e mai scurtă aşa. Altfel, tarabele improvizate nu te lasă până nu le-ai dat măcar bineţe cu privirea. Sunt două mari categorii de întreprinzători. Unii produc, sau cel puţin aşa susţin ei, lucrurile expuse. Mobilier, covoare, străchini, haine, perne, plăpumi, încălţăminte, coşuri. Mai e şi a doua categorie. A intermediarilor. Adică iau de aici şi vând dincolo. Precum jucăriile din plastic, vesela de bucătărie, şuruburi şi piuliţe, electrocasnice. Ce mai zic oamenii e că târgul n-a fost mereu în acelaşi loc al Giurgiului. S-a tot mutat, de la an la an, după cum au găsit autorităţile locale un spaţiu adecvat. Trebuie să fie un platou îndeajuns de întins, pentru că ai de-a face, pe de-o parte, cu câteva sute de vânzători. Fiecare cu acareturile lui.

Poliţişti şi automobile

Dar mai pune la socoteală şi lumea care vine la bâlci. N-ai, vorba aia, unde să arunci un ac. Mai ales la orele serii, când soarele a obosit. Cei mai mulţi vizitatori cu maşina ajung până aici. E destul de departe, din orice parte a oraşului ai veni. Nu mai zic de cei ajunşi aici din localităţile învecinate. Târgul e mare şi vestea i s-a dus de când lumea. Sunt şi microbuze cu traseu special pentru destinaţia asta. Maşinile nu au voie să treacă de bariera de la marginea oraşului, coborâtă, păzită de jandarmi şi poliţişti. Aşa că automobilele sunt parcate, una în spatele alteia, de-a lungul străzii Fermei. Strada, după ce că oricum e îngustă, plină de gropi şi de praf, acum mai şi transpiră de la gazele de eşapament pe o lungime de vreo doi kilometric, deci parcarea vizitatorilor e mai mare ca târgul propriu-zis. Şi uite aşa, dacă ai ajuns după opt seara, te vezi obligat să-ţi laşi bolidul în capătul cozii de cai-putere şi s-o iei pe jos. Organele de ordine, de la Rutieră sau Locală, plantate de-a lungul imensei parcări, îi îndeamnă pe pietoni să meargă pe trotuare, ca să nu încurce circulaţia riveranilor, ieşiţi cu maşinile lor de pe străzile lătularnice.

Trotuare electorale

Hai pe trotuar. Vai de capul lui de trotuar! Pe aici s-au pus, cu ani în urmă, nişte dale din piatră, colorate electoral. Numai că terasamentul ba s-a umflat, ba a alunecat spre şanţuri, încât faci slalom printre gropi. Mergi mai mult cu ochii-n jos, să nu te împiedici. Defilezi, în plus, prin faţa porţilor cu ochi nepăsători. Fiecare casă are băncuţa ei. Tot cartierul cu acoperişuri îmbătrânite a ieşit să audă fanfara claxoanelor şi să vadă nesfârşitele coloane îndreptate cu paşi repezi spre târg.

Antecamera mititeilor 

Târgul are o antecameră a lui, un platou unde mititeii dansează în ritm de manele, printre uriaşele roţi cu căluşei care frâmântă aerul în ritm ameţitor, făcând ca şi fumul grătarelor să înnebunească. Praf, sudoare, zâmbete, frunţi încruntate, aşteptare, somn, plictiseală, optimism, pesimism, surpindere. Am dat de o lume pe care cu greu ai putea s-o încadrezi în nişte şabloane.

În loc de concluzie

Unii s-ar grăbi să critice asemenea evenimente, considerându-le ca aparţinând unei alte etape istorice, de care ar trebui să uităm. Eu cred că aici nu e vorba doar de chilipiruri şi zgomot. Contrazicându-l pe neastâmpăratul care îmi zicea că urăşte oglinzile, aş zice că iarmarocul ne pune faţă în faţă cu noi înşine. Arătându-ne ce ar trebui să îndreptăm…

Foto: Dan Gheorghe