Sufletul şi munca Voineştiului, stoarse în târgurile Capitalei

16 octombrie 2017 postat de aida Printează articolul

Sufletul şi munca Voineştiului sunt stoarse în târgurile Capitalei, apetisantele şi aromatele fructe găsindu-se pe sute de tarabe.

Merele îşi află sfârşitul unui sezon în zdrobitorul pus în mişcare de o manivelă. Bucăţile rezultate alunecă apoi într-un aparat de stoarcere, electric, care are în capătul lui un jgheab pe unde se scurge lichidul arămiu. Există două feluri de suc, unul numai din rotundele fructe, altul amestecat cu zeama rezultată din sfecla roşie.

Păhărele pentru degustare

Aşadar două cazane, fiecare cu profilul său. Şi două şuvoaie care se preling cu repeziciune în câte o cuvă adâncă. Spuma se ridică la suprafaţă, din tumultul vijelios, răspândind o aromă care atrage din ce în ce mai mulţi curioşi. Vânzătorii au venit pregătiţi. Cu păhărele din plastic, de unică folosinţă, pentru degustare, dar şi cu sticle, din acelaşi material, în care se pun cantităţi mai mici sau mai mari, după cum doresc cumpărătorii.

Se caută perfecţiunea

Vreau să ştiu mai multe despre cei din mijlocul merelor şi îmi spun că au venit din Voineşti. Cunoscuta patrie a fructelor despre care se spune că e bine să le mănânci ca atare, şi în felul ăsta nu te duci la doctor. Dar mai mănâncă cineva mere româneşti în ziua de azi? Asta e o întrebare la care Ioan răspunde întâi cu un oftat, arătându-mi maşinăriile de zdrobit şi stors. El şi prietenul lui au găsit o modalitate de a-şi valorifica recolta.

“Lumea cumpară azi mere de la supermarket, majoritatea din import. Fiecare fruct este perfect rotund şi fără nicio pată”, zice el. La care amicul lui completează.

“Dacă duci un lot de, să zicem, o tonă de mere la marile magazine şi ţi-au găsit un singur fruct puţin lovit, îţi resping tot lotul, imediat. Nu-ţi returnează doar acel fruct, ci pleci acasă cu toată cantitatea”.

Vorbe şi atât

Eu i-am întâlnit pe aceşti oameni din Voineşti la un târg de week-end în parcul IOR din Bucureşti. Printre cârnaţi mustind pe grătare şi tarabele cu mărunţişuri sclipitoare, fructele îşi fac destul de uşor loc în peisaj. Măcar şi prin culorile lor atât de vii. Unele stau într-o mică expoziţie. Cu vânzare, evident. Cele mai frumoase speră să-şi găsească oarece consumatori. Fără să fie transformate în suc. Dar se pare că nu au cine ştie ce şanse. Lumea trece pe lângă ele, alintându-le cu mieroase vorbe, ba chiar şi mirosindu-le, agitând în acelaşi timp vorbe de ocară la adresa guvernanţilor care nu încurajează agricultura autohtonă.

Cu furgoneta

Aproape nimeni, în schimb, nu scoate un leu din buzunar pentru a răsplăti munca de un an a lui Ioan şi a prietenului său, cumpărând pur şi simplu mere. Asta am văzut cât am stat acolo, preţ de un ceas. Bine măcar că sucul de mere are succes şi sticlele sunt umplute una după alta, luând calea sacoşelor pofticioase. Spre bucuria fermierilor care pot răsufla uşuraţi, văzând că strategia lor are succes. Nu s-au cărat degeaba cu  furgoneta plină cu fructe până în Capitală.

Lista soiurilor din Voineşti

Despre Ioan aflu că are o livadă de trei hectare cu meri. Unii pomi sunt mai în vârstă, alţii mai tineri. Acolo, la el în sat, aoiul specific Voineştiului e Ionatanul, îmi spune. Dar mai sunt şi altele, Florina, Golden. Au apărut însă şi soiuri mai rezistente, precum Idaret. Ce faci dacă nu reuşeşti să vinzi recolta? Omul spune că există două soluţii. Una, de avarie, să-ţi păstrezi marfa în beci. Pentru un timp limitat. A doua, să faci rachiu. Aşa transformi produsul muncii tale în ceva ce nu mai e supus degradării.

Recoltă slabă

Altfel, muncă tot timpul anului pentru întreţinerea pomilor. Diverse etape de lucrări care ţin de apărarea contra dăunătorilor. Mai greu e cu natura. Cu ea nu te pui. Din acest punct de vedere, anul 2017 e mai degrabă unul de coşmar. “Recolta din acest an e la 30% faţă de anul trecut”, explicaţia fiind legată de intemperiile din primăvară.

“M-ar certa bunicii”

Mai spune Ioan că are pe pământul lui pomi fructiferi plantaţi de bunicul său. Meri din soiul Creţesc, deci o muncă din tată-n fiu, trag eu concuzia.

“Aşa e la noi obiceiul”. Va veni oare o zi în care să spui că nu mai merge, că te laşi de treaba asta, dacă n-ai unde să-ţi valorifici produsele? Tânărul din faţa mea, cred că are în jur de 35 de ani, nu stă o clipă pe gânduri înainte să-mi răspundă. “Nu mă las. M-ar certa bunicii”.

Foto: Dan Gheorghe