Valea Bujorului. Şedinţa muritorilor în lumea sfinţilor

03 ianuarie 2018 postat de aida Printează articolul

După Revelion am ajuns în Valea Bujorului şi am participat la ceea ce aş putea numi şedinţa muritorilor în lumea sfinţilor. Cum vă spuneam, după Revelion am descins în pustnicia satelor giurgiuvene, graţie unor cunoştinţe care m-au invitat să le calc pragul. Nici zece dimineaţa nu era când am ajuns la biserică. Nicăieri altundeva nu găseşti acum o uşă deschisă, când întreaga comunitate a venit să se închine la cele de cuviinţă. Aşa fac cunoştinţă cu Valea Bujorului.

Sub clopot 

Descopăr evlaviosul lăcaş în mijlocul unui popor de cruci, chiar în momentul în care noul an e chemat din dangătul surd al clopotului şi din toaca mustind a verb. Un bătrânel îşi face treaba sub clopotniţa de la drumul mare şi aproape că nu mă bagă în seamă când îi fac câteva fotografii.

Liniştea de sticlă

Ce mă impresionează este liniştea îmbrăcată în sticla dimineţii. Acoperişurile din jurul meu dorm, uliţele răscolite de nămol şi-au găsit şi ele somnul. Mi-e greu să mă desprind de amintirea zgomotoasă care încă îmi mai cântă în urechi, de noaptea trecută. Schimbarea e mult prea profundă şi bruscă. Mă dor simţurile.

Eroii locali 

Stau şi mă uit la monumentul care deschide vasta curte. Dirijor al mormintelor e o cruce mare flancată de două pietre pe care sunt inscripţionate numele eroilor locali din cele două războaie mondiale. Fiecare conflagraţie cu aportul ei de sânge. Prea tinerii adormiţi sunt trecuţi pe câte o listă de vreo 15 nume. Cât despre biserică, aflu mai târziu că a fost construită cu mai bine de 200 de ani în urmă. Pe cât de mică, pe atât de semeţ îşi ridică privirea din turlă, aniversând cerul.

O casă de om

Am intrat apoi în lumea icoanelor, închinându-mă, şi un val de tămâie îmi dă bineţe. Nu găsesc o încăpere, ci senzaţia că am de-a face cu o inimă. E ceva cald. Ca o casă de om în care îţi vine să te descalţi la uşă, ca să nu aduci noroiul de afară pe covoarele impecabile. Cupola sub care mă aflu îmi aruncă zeci de ochi. Mai întâi, ale picturilor înmiresmate care aprind pereţii, apoi cele ale oamenilor căutând să mă citească. Nu sunt de-al lor. E totuşi loc de o bineţe şoptită, pe care o trimit în stânga şi în dreapta, ca să arăt respect gazdelor mele.

Un rost anume

Aerul cântă o nouă rugăciune şi repede asistenţa se face că mă uită, deşi simt cum respiraţiile continuă să mă studieze. Mă integrez în mişcările sacadate şi pot spune că prind imediat gustul unui ritual făcut în paşi mici, siguri, fără pic de grabă. Eu, care vin dintr-o lume orăşenească a tumultului, simt că patinez în încercarea de a-mi pune frână ritmului neînţeles al asfaltului. Dar acceptat dintotdeauna.

După obicei

Că biserica e o casă a satului înţeleg pe parcurs. Am numărat în jur de 22 de suflete cu brazde adânci pe chipurile lor. Mai multe femei şi câţiva bărbaţi. De jur-împrejur sunt întinse băncuţe şi scaune. Bărbaţii stau în faţă, aproape de altar, femeile în spatele lor. Aşa e obiceiul, se zice. Când vine momentul în care trebuie să stăm în genunchi, un batic negru sare să-mi aducă o pernuţă pe care să mă aşez. Apoi mă anunţă că trebuie să se întoarcă la locul său. Am mai văzut, pe parcurs, pe cineva care a ieşit o clipă afară, dar când s-a întors şi-a reluat precis aşezarea în sistemul nealterat. Chiar şi pernuţele îşi au stăpânii lor. Unii au câte două sub şezut. Probabil să dea cu împrumut unui venetic ca mine.

Masa veşnicei pomeniri 

Printr-o ferestruică lumina soarelui taie semi-întunericul, accentuând povestea îngerească. Părintele cu alură de înţelept, cu barba albă şi lungă, îşi cunoaşte bine enoriaşii, pentru că se adresează câtorva femei pe numele lor. Le ştie rostul vieţii, câte din ele sunt văduve. Şi pe bărbaţi deopotrivă, cu tot cu mâinile lor aspre care, la un semn interior, ştiu când trebuie să schimbe lumânările obosite din candele. Pe o masă lungă, în jumătatea din spate a sacrului spaţiu, sunt înşiruite coşurile cu pomeni. Colivele aducătoare de veşnică pomenire par mai multe în comparaţie cu cei adunaţi aici, să le slăvească numele.

Capăt de linie

Ştiu de la prietenii mei că fiecare uliţă din Valea Bujorului plânge de la un an la altul, tot mai des. Să fie doar după sufletele răposaţilor, ar fi un motiv suficient de greu. Dar mai e ceva ce presară veninul deznădejdii pe rana comunităţii. Sunt din ce în ce mai multe sălaşuri pustii. Căci bătrânii iau cu ei în mormânt capătul de linie al istoriei. Vorbeam despre colindători şi mi se spune că cetele de odinioară s-au subţiat. Semn că tinerii au plecat să rescrie un cu totul alt capitol al sensului lor.

Sfinţii au plecat

Mă întorc la cele ce se întâmplă în biserică. Vine momentul de final, când pare că sfinţii au plecat la ei acasă, iar oamenii au rămas să rezolve problemele curente. Prima zi a noului an aduce o veste deloc plăcută din partea instituţiei. Anume că s-a majorat contribuţia anuală pe care satul trebuie s-o dea ierarhiei superioare cu patrafir, a judeţului, de la 1600 de lei, la 3.600 de lei. Constat că nu numai curentul electric, gazele şi mâncarea s-au scumpit în ultima vreme. La cifrele de mai sus e adăugat şi abonamentul către televiziunea Patriarhiei, de 400 de lei, şi aceasta o zeciuială din partea întregii suflări. Apăsătoare linişte. Se aude, anume indicat de părinte, numai foşnetul chitanţierului care îşi va aştepta de acum încolo clienţii.

O amăgire

Am simţit în această clipă că sfinţenia e atât de departe de mărunţisurile în care ne este afundat efemerul. Sunt convins că aşa se face, la început de an, în toate comunităţile din ţara asta. Căci, iată, după slujbă e vremea unei şedinte în care, culmea, tocmai printre icoane îşi găseşte loc subiectul ce ţine mai degrabă de necuratul finanţelor. Dacă aşa e porunca de sus, fără a-l amesteca pe Dumnezeu în afacerea asta, îmi dau seama că ancestrala dijmă nu a dispărut nici în anul de graţie 2018. Tocmai se împlineşte un secol de când ne amăgim că am creat România modernă.

Foto: Dan Gheorghe