Povestea eroinei Ecaterina Teodoroiu, aşa cum nu e scrisă în manuale

21 august 2017 postat de aida Printează articolul

Povestea eroinei Ecaterina Teodoroiu, aşa cum nu e scrisă în manuale, nu trebuie uitată de nimeni, mai ales că se împlineşte un secol de când tânăra eroină a udat cu sângele ei câmpul de luptă.

Peste puţin timp, în ziua de 22 august, se va împlini un secol de când a căzut în luptă, pe câmpul de la Mărăşeşti, Ecaterina Teodoroiu. Fiica Gorjului, „eroina de la Jiu”, un simbol al dârzeniei românilor din Primul Război Mondial.

Dincolo de manuale

Am vrut totuşi să aflu altceva despre Cătălina, dincolo de ceea ce s-a scris până acum în cărţile de istorie. Cum a fost ea, ca om. Ştiu un amănunt interesant. Anume că din 1938, de când casa ei părintească a fost inclusă în patrimoniul naţional, s-a instituit o regulă, respectată până în ziua de azi. Numai cineva din familia ei poate fi custode al casei memoriale.

La Târgu Jiu

M-am dus, în consecinţă, la Târgu Jiu. Din centru am de mers cinci kilometri până în locul care îmi e destinaţie pentru acest reportaj. Aici era, în vremuri vechi, satul Vădeni. Azi e un cartier la marginea oraşului. Cobor în staţia de autobuz. Lumea ştie bine unde e casa pe care o caut, am primit indicaţii precise, după ce am întrebat. Mai merg puţin, pe bulevardul principal, trecând pe lângă o serie de vile impozante. Când, la un moment dat, dau peste o curte strâmtă, curată şi plină cu flori. Ceva mai în spate, o căsuţă. Parcă ar fi în miniatură, în comparaţie cu viloaiele cu etaj din jur. La poartă e o tablă pe care scrie că aici e casa memorială unde doream să ajung. Poarta e deschisă, aşa că intru.

Autenticul gorjenesc

Casa, la fel ca orice sălaş tradiţional gorjenesc. Cu pridvor. Cu două odăi. Cea de la stradă are şi rol de bucătărie. Fiecare încăpere cu propria-i uşă. Nu există comunicare directă între camere. Cineva îmi iese în întâmpinare. O femeie care mă pofteşte înauntru, în camera din spate. Uite că am şansa de a cunoaşte două doamne care se trag din familia eroinei de care vă povestesc acum. Fac deci cunoştinţă cu Sabina Lupu, custodele casei memoriale, şi cu fiica ei, Luminiţa Dragomir.

Tablou genealogic

Urmează o scurtă trecere în revistă a tabloului genealogic, cu această ocazie aflând că Ecaterina Teodoroiu a avut încă şapte fraţi, dintre care cinci băieţi şi două fete. Dar numai sora mai mică, Sabina, lasă un urmaş, pe fiica ei, Ioana Moruş. La rându-i, Ioana o are drept fiică pe Sabina Lupu, gazda mea de azi. Aflu şi că Ioana Moruş, care a trăit până în 1992, a fost la rândul ei custode al casei memoriale. Un obiectiv administrat de Muzeul Gorjului.

Lemn şi pământ

Timpul şterge o serie întreagă de amintiri. Mă uit la pereţii acestei case, neregulaţi. La podeaua vălurită, din pământ. Şi îmi închipui că încă se mai aud din îndepărtatul trecut paşii unei copilării cu nasul lipit de fereastra mică, aproape cât un ochi surpins de ceea ce vede pe uliţă. Casa a fost construită după tiparul de atunci. Pereţii din lemn, căptuşiţi cu pământ. Văd tavanul sprijinut de bârne solide.

Câteva amintiri 

Puţine lucruri au rămas de la Cătălina. Acestea sunt în camera de la stradă. O cămaşă din bumbac, de la costumul ei popular. Cămăşii i se spunea ciupag, în termenii locului. Altă cămaşă pe care o purta pe front. O batistă, o fustă. Şi o bucată, împletită, din părul ei. Avea un păr lung, negru şi bogat. Era mică de statură. Să fi avut în jur de 1,60 înălţime, mi se spune. Durdulie, ochi mari, pătrunzători. Văd o poză de-a ei de când era domnişoară. Cu părul despletit. Frumuşică, n-am ce spune. Altă fotografie, în costum popular gorjenesc. Mă uit la fiica Sabinei Lupu, Luminiţa. Are trăsături comune cu ale Cătălinei. Faţa rotundă, pomeţii bine conturaţi. Luminiţa e mai înaltă. „Să ştiţi că mi s-a mai spus că semăn cu Lili”, recunoaşte femeia.

Să facem cunştinţă cu Lili

Ei, cine e Lili? Aşa era alintată de părinţii ei. Lili. Ea este Ecaterina Teodoroiu, cea din manuale. Dar pentru familia ei a rămas întotdeauna Lili. De unde porecla asta, nu se ştie. Aşa cum nu se cunoaşte nici motivul pentru care a fost oficial rebotezată, după război, pentru că numele ei adevărat este Cătălina Toderiu. Sincer, mie îmi place mai mult Lili. Propun în consecinţă să vorbim despre Lili.

Maria şi Vasile. Părinţii

Să ne întoarcem aşadar în timp, ca să vedem că Lili îi are ca părinţi pe Maria şi Vasile, doi oameni gospodari, dar strâmtoraţi la pungă, aşa cum era tot omul de la ţară. Părinţii trudeau pe moşia boierului Vasile Preliceanu. Lili merge şi ea la casa boierului, ca un copil care căuta joaca şi locuri noi de explorat. Spune poezii şi cântă. Lasă gazdelor o impresie plăcută. Bunicul din partea mamei, Matei, îi deschisese nepoatei cutia cu poveşti despre eroi şi zâne. Şi o învăţase poezii. La şcoala din sat, Lili joacă într-o piesă de teatru, cu caracter istoric. Cum era ea mai băieţoasă din fire, primeşte rolul lui Peneş Curcanul. Boierul o întreabă într-o zi dacă nu ar vrea să înveţe să cânte la vioară, vâzând-o destupată la minte. Fata e de acord şi ca atare primeşte tot sprijinul de la cel care o preţuia atât de mult. Vioară, lecţii. Sunt ani atât de frumoşi. Dar în depărtare se arată nori negri.

Privire de vultur

Războiul bate la uşa României. De atunci a rămas o altă fotografie cu Lili. Total schimbată. Talia subţire. Pare mai înaltă. Faţa prelungă, aproape osoasă. Poate că şi vârsta îi dă un alt aer. Dar poate că şi vremurile, tulburi, au rupt prea brutal firul adolescenţei. O văd în costum de cercetaş, cu mâna stângă pe sabie. Ochii ei îmi atrag atenţia în mod special. Sunt ca de vultur. Are privirea aceea a omului în stare să răstoarne lumea.

Dragoste pentru şcoală

Dacă n-ar fi fost războiul, Cătălina ar fi devenit învăţătoare. Aşa îşi dorea. E un suflet romantic. Scrie poezii. Va aşterne versuri pe hârtie şi mai târziu, la Iaşi, după ce îmbrăcase haina militară, în timpul cât se reface în spital, în urma rănilor de pe front. Dar să ne întoarcem puţin la perioada de dinainte de conflagraţie. Când se înscrie la şcoala româno-germană din Târgu Jiu. Continuându-şi apoi studiile la o şcoală cu internat din Bucureşti, în apropiere de Cişmigiu. Scopul ei, aşa cum spuneam, era de a-şi desăvârşi pregătirea în domeniul pedagogic.

Între primii cercetaşi

Numai că venirea războiului îi dă toate planurile peste cap. Asta nu înseamnă nici pe departe că nu se implică cu tot sufletul în iureşul care cuprinsese întreaga ţară. Fiind în Capitală, e între cei care pun bazele cercetăşiei din ţara noastră. Face parte, cum spun arhivele, din cohorta „Păstorul Bucur”. Cum situaţia se precipită în Oltenia, după ce ai noştri trec în defensivă, merge în Târgu Jiu şi îmbracă haina de asistentă medicală, dând ajutor la evacuarea răniţilor. Se află în focul luptelor atunci când armata germană forţează podul de peste Jiu. Populaţia oraşului participă, alături de soldaţii români, în cumplitele lupte ale rezistenţei.

Momentul cumplit

De aici încolo, ştiţi cu toţii cum a evoulat viaţa eroinei. E marcată de moartea fraţilor ei, Ion şi Nicolae, pe front, astfel că ea însăşi decide să intre în luptă. Ajunge un simbol al vitejiei româneşti. Cât e în spital, la Iaşi, e vizitată de Regina Maria, în timp ce Regele Ferdinand o decorează cu Virtutea Militară. După refacerea Armatei Române, anul 1917 o găseşte pe Cătălina în poziţia de sublocotenent şi comandant de pluton în cadrul Companiei a VII-a, Regimentul 43 Infanterie. Ultima zi a vieţii ei, 22 august 1917, marchează luptele de pe teritoriul actualei comune vrâncene Străoane, pe dealul Secului. E în fruntea soldaţilor pe care îi îmbărbătează, ieşind la atac, moment în care e împuşcată.

Se întoarce acasă în 1921

Aşa cum se întâmpla în acele cumplite zile cu toţi soldaţii căzuţi la datorie, şi Cătălina e îngropată aproape de locul unde îşi găsise sfârşitul. Abia în anul 1921 e dezhumată şi rămăşiţele pământeşti aduse în Târgu Jiu. Mormântul ei se află în centrul oraşului. Puteţi vedea aici ceea ce pare a fi doar un monument. Este un impunător sarcofag realizat de basarabeanca Miliţa Pătraşcu, cea care deprinsese arta sculpturii de la Brâncuşi.

Povestea de dragoste

Lili a trăit aşadar numai 23 de ani, de la 14 ianuarie 1894 până la 22 august 1917. Există şi o poveste de dragoste în viaţa ei. Sentimentele au legat-o sufleteşte de Gheorghe Mănoiu. Cel care a fost, la rândul lui, sublocotenent. Dar poate că s-au apropiat şi datorită faptului că, mai presus de haina militară, nutreau aceeaşi pasiune pentru şcoală. El era deja învăţător când a început războiul. Stră-strănepoata Cătălinei, Luminiţa Dragomir, ştie despre acel bărbat că a trăit în satul natal, Băleşti, aflat la 15 kilometri de Târgu Jiu. Nu s-a căsătorit niciodată. Mai mult, se înrolează în Armata Română, în Al Doilea Război Mondial. Şi cade în luptă. Probabil că cele două suflete s-au reîntâlnit undeva, în altă lume.

Alte asemănări

Luminiţa este licenţiată în Arte Plastice. De unde trag concluzia că mai este încă o asemănare între cele două femei, deşi atât de îndepărtate una de alta, în timp. Să ne amintim de pasiunea lui Lili pentru poezie şi cântec. Am mers o bună bucată de drum, alături de stră-strănepoata Cătălinei. Am trecut şi pe lângă sarcofagul eroinei. Copiii zburdă pe vastul platou, străbătut de alei mărginite de spaţii verzi.

Momente comemorative

Ştiu că autorităţile din Târgu Jiu pregătesc pentru ziua de 22 august o serie de manifestări omagiale. La Muzeul Judeţean de Istorie va fi o expoziţie cu obiectele care au aparţinut gorjencei. La gara oraşului, expoziţie cu fotografii din 1921, când rămăşiţele pământeşti ale eroinei sunt aduse în această urbe. Va fi şi o slujbă de pomenire. Pe principalele bulevarde se va desfăşura o procesiune, cu preoţii în frunte. Un oraş întreg îşi va aminti de fiica sa cea mai de preţ.

Şi totuşi…

La finalul dialogului meu cu Luminiţa Dragomir doresc, aşa cum se obişnuieşte, ca sufletul celei care a fost Cătălina Toderiu sau, pentru familia ei, Lili, să se odihnească în ceruri. „Sper să se odihnească. Şi să nu se răsucească în mormânt, văzând cum arată azi România, cu toate necazurile pe care le avem”. Când sunt rostite de urmaşa unei eroine care şi-a dat viaţa pentru binele generaţiilor viitoare, cuvintele acestea nu pot decât să doară. Prin adevărul lor…

 Foto: Dan Gheorghe