Poveste de viaţă. Crivăţul a transformat vara în “vacanţa altfel

09 septembrie 2017 postat de aida Printează articolul

Crivăţul a transformat vara în “vacanţa altfel” este o poveste de viaţă care are o însemnătate uriaşă, pentru că se poate şi astfel.

Aceasta este o poveste despre profesori care înţeleg să-şi facă datoria faţă de şcoală şi de elevi, dincolo de orice fel de obstacole şi chiar de nedreptăţi. Sau poate că mai bine i-aş spune lecţie de viaţă, aşa cum am întâlnit-o într-o comună de care nici nu auzisem până acum.

Aproape şi totuşi departe

Crivăţ se numeşte localitatea din judeţul Călăraşi, cu 1.800 de suflete răspândite în case tăcute, 18 profesori şi 180 de prichindei în şcoala generală. Un sat uitat adesea de autorităţile centrale şi uneori chiar izolat de vitregiile naturii. Deşi pare destul de ciudat să spui că o comunitate aflată la mică distanţă de Bucureşti – pe hartă o vezi la graniţa cu judeţul Giurgiu – poate avea asemenea probleme. P[i da, se poate, când distanţele în kilometri sunt scurte, dar nepăsarea e mult mai lungă în dosarele şefilor din Capitală.

Serbarea

Dar hai să încep cu lucrurile frumoase. Cu serbarea elevilor din şcoală. O să vă întrebaţi ce serbare poate fi la sfârşitul vacanţei de vară. Ei bine, e o încununare a lunilor caniculare în care aici a fost aplicat un program pe care localnicii l-au numit cum au crezut ei de cuviinţă, “vacanţa altfel”. Asta a şi fost, din 26 iunie până la 1 septembrie. Elevii au venit la şcoală în tot acest timp. Dar nu pentru lecţii. Dimpotrivă, au făcut o multitudine de lucruri pe care programa şcolară nu le oferă. Activităţi practice. Au învăţat să facă fotgrafii. Au dansat. Au ascultat muzică. Şi-au aşternut pături în curtea şcolii şi au povestit despre viaţa şi visurile lor. Au jucat în piese de teatru în care rolurile au fost împărţite cât mai multor actori, de toate vârstele. Cei mai mici au avut la dispoziţie maşinuţe şi păpuşi. Sunt şi situaţii, nu puţine, din păcate, în care unii copii nu au acasă ceea ce şi-ar dori. Dar uite că li s-au îndeplinit dorinţele…

Piesa de teatru 

Mă uit acum la copiii aceştia. La serbarea lor. La piesa de teatru pe care au pregătit-o. Despre flori. Viaţa florilor în mijlocul oamenilor. După un text scris de o autoare din Călăraşi, Viorica Hagianu. Alţi copii stau pe scaune în mica sală, ca spectator. Nu e nimic festiv, ceva care să-ţi dea impresia de artificial. Pe fluturaşi îi văd că se simt bine, că se află într-un loc pe care îl ştiu, îl simt prietenos, unde s-au împrietenit între ei, dar şi cu profesorii. Le râd ochii, în primul rând. Aşa cum şi dascălilor le văd zâmbetul pe chip. E clipa aceea, mă gândesc la profesori, în care simţi că ai făcut ce trebuia.

Responsabilităţi împărţite

Hai să vedem ce şi cum s-a întâmplat. Pregătirea vacanţei active a început încă de la finele anului şcolar trecut. Cadrele didactice au stat de vorbă cu părinţii. Să vină copiii voştri la şcoală şi în vacanţa mare. Şi părinţii au fost de acord. Mai ales că puţini oameni din comuna asta îşi permit să plece în concediu. Mulţi îşi câştigă pâinea, amară, din agricultură. Ce ar fi făcut copiii lor acasă? Ar fi mers la câmp. “Ce bine e la şcoală, nu cu vaca la păscut”, le-au şoptit profesorilor unii dintre pitici, deci lucrurile au fost clarificate. Ca urmare, s-a mers pe următoarea formulă de organizare a vacanţei. Fiecare dintre cei 18 dascali a devenit responsabil pentru o săptămână. Dans, muzică, pictură, teatru şi aşa mai departe, deci pe sectiuni. Nu a fost nevoie ca elevii să se înscrie la vreo categorie anume. Nu s-a mers pe hârţogăraie, tabele şi hârtii inutile. Copiii au ştiut doar cum va fi vacanţa împărţită pe săptămânile de cursuri practice. Profa cutare e în săptămâna cutare. Şcolarii au fost liberi să vină unde au vrut ei. Şi au venit, în medie, cam 40-50 în fiecare săptămână. Mulţi au frecventat aproape toate secţiunile. Zi de zi, de luni până vineri, de la opt şi jumătate dimineaţa până dincolo de prânz.

“Aici se face carte”

Mă uit la fotografiile realizate de Alexandra Petruşel, profesoara de Engleză şi Geografie care se ocupă şi de pagina de Facebook a şcolii. Numai din imaginile astea îţi dai seama cum au răsunat şcoala şi curtea din jurul ei de glasurile copiilor, toată vara. Alexandra locuieşte în Bucureşti. Ca şi alţi colegi de-ai ei, face naveta în fiecare zi până la şcoala asta. Unde a fost repartizată în 2008. Şi de unde spune răspicat că nu vrea să plece sub niciun motiv. Ba şi-a înscris şi copilul aici. “Pentru că e o şcoală în care se face carte”, motivează tânăra femeie. De loc e din Hotarele, o comună nu departe de aici. “Mulţi elevi de la noi au ajuns la licee mari din Bucureşti”, completează. Şcoala asta, sunt asigurat, e în mod constant între primele din judeţ la rezultatele Testelor Naţionale. “La noi elevii nu absentează de la ore. Sunt foarte rare asemenea cazuri. Poate nu vă vine să credeţi”, spune Emilia Rotaru, profesoară de Limba şi Literatura Română. Ba chiar cred că aşa se întâmplă, spun la rându-mi. Am mai fost prin ţară, în comunităţi cu grave probeleme sociale, şi am întâlnit copii care îmi spuneau că vor să scape de sărăcie, înţelegând că dacă vor cu adevărat să scape de sărăcie o pot face numai cu ajutorul cărţii.

Solide principii

Celor mici trebuie să le dai şansa de a crea, de-a se implica, de-a vedea că sunt în stare să realizeze ceva. Asta îmi spune învăţătoarea Chivuţa Rotaru, care de mai mulţi ani a iniţiat cercul de teatru în şcoală. Sub bagheta ei a fost pusă în scenă şi piesa de teatru la care am fost şi eu acum spectator. Stau de vorbă cu profesorii de aici şi e o încântare să-i ascult cum vorbesc despre lucrurile practice de care au nevoie şcolarii. De lecţiile care trebuie învăţate având la bază viaţa reală. Să se descurce, la rândul lor, când vor fi mari. Nu e uşor să-i fac să vorbească. Ei consideră că sunt dintr-un sat mic şi atunci au impresia că, la rândul lor, sunt neînsemnaţi. Le spun că, dimpotrivă, dacă ar fi să se scrie cândva un program de reformă în învăţământ, adevărata reformă, profesorii pe care i-am întâlnit acum, aici, ar fi capabili să creioneze cele mai bune soluţii de salvare a educaţiei naţionale.

Un Om

Şcoala din Crivăţ poartă un nume, Nicolae Petrescu. Vreau să ştiu despre cine e. Mi se vorbeşte la timpul trecut. A fost profesor de Istorie şi de Geografie în acest loc. Văd un mic monument la intrarea în curte, unde se aminteşte de viaţa şi activitatea acestui om. Sotia lui, Emilia Petrescu, profesoară de Limba şi Literatura Română, a pus bazele bibliotecii din şcoală. Nicolae Petrescu impulsionează construirea noului lăcaş educativ, cel pe care îl văd acum, dat în folosinţă în 1974. După ce vechiul sediu fusese grav afectat de inudaţii.

O viaţă la catedră

Alt element important este că jumătate dintre profesorii de azi, din locul în care am ajuns eu, sunt născuţi în acest sat. La vremea lor, au fost elevi în şcoala locală. Dau câteva exemple. Ene Florica, 42 de ani. Nu, nu e vârsta acestei femei. Cifra reprezintă numărul de ani de când îi învaţă carte pe copiii din acest sat. Angela Rotaru, educatoare, 39 de ani la catedră. Maria Rotaru, profesoară, 37 de ani de meserie. Observ că sunt mai multe persoane cu numele Rotaru. Fără să aibă legatură una cu alta, mi se spune.

Trainică temelie

Atunci, în 1974, comunitatea întreagă a muncit pentru construirea noii şcoli. “Părinţii şi bunicii noştri au cărat materiale şi au zidit şcoala. Alătiuri de ei au fost profesorii”, sună povestea din rândul celor cu care stau de vorbă. Cei de atunci au construit, cei de azi îi pregătesc pe copii pentru viitor. Constat că această citadelă nu e făcută din cărămizi şi mortar. Are la temelia ei ceva mult mai trainic, preţuirea învăţăturii.

Sprijin de la FICE

Când vrei să faci ceva, dacă primeşti şi sprijin, cu atât mai bine va fi. Aşa şi cu “vacanţa altfel”. Toate materialele didactice şi jocurile au venit din partea Federaţiei Internaţionale a Comunităţilor Educative. Organizaţie care activează în ţara noastră de mai bine de 25 de ani, impulsionând proiectele în care sunt implicaţi profesori şi elevi. Tot ce la FICE au venit cadouri pentru elevi, rechizite şi ghiozdane, pentru noul an şcolar.

Preotul cu fotografiile

Dacă vorbim de sprijin, nu se poate să-l omit pe Cristian Dumitru, preot din comuna Ciocăneşti, aflată în judeţul Călăraşi. Omul, tânăr, e pasionat de fotografie, un autodidact, cum se prezintă. A reuşit să formeze la el în sat un cerc de fotografie, adunând în jurul său 60 de elevi. Acum, în timpul vacanţei de vară, auzind ce au de gând să întreprindă conjudeţenii săi, a venit să le dea o mână de ajutor. Să le arate puştanilor cum sunt aparatele vechi de fotografiat, cum e cu filmul clasic, cum îl developezi.

Podul de piatră…

Sigur că într-o discuţie atingi aspecte cât mai variate ale vieţii. E drept că nu se dau în vânt gazdele mele să-mi spună şi părţile mai puţin plăcute din viaţa lor. De pildă, când Argeşul se umflă şi face ca podul din dreptul acestei comune să devină impracticabil, cam trei săptămâni. Asta se întâmplă de câteva ori pe an. Atunci se aşteaptă intervenţia Bucureştiului. E o construcţie care nu ţine de administraţia locală. E în parohia unor foruri mult mai înalte şi nu te poţi atinge de un obiectiv strategic. Dacă într-o asemenea situaţie dramatică nu mai poţi să ieşi spre şoseaua Bucureşti-Olteniţa, ruta cea mai scurtă spre lumea mare, atunci singura posibilitate e s-o iei prin hăţişul de drumuri secundare ale judeţului Giurgiu. Pe aici am mers şi eu acum, ca să ajung în Crivăţ. Vreau să vă spun că trebuie să te opreşti la fiecare intersecţie din fiece sat, să întrebi pe unde s-o iei, că de indicatoare nici nu poate fi vorba.

Răscoala iernii

Partea cu podul nu e singura problemă gravă. Să vezi iarna cum e pe meleagurile unde calc eu acum, mi se atrage atenţia. Poate că şi de-asta locuitorii din vechime au denumit satul după toanele iernii, cea care se răscoală peste oameni şi-i îngroapă sub zăpadă. “Nouă ar trebui să ni se dea şi spor de izolare”, răzbate până la mine un surâs amar.

Sporul, bată-l vina

Dar ce te faci că nici de sporul de mediu rural nu au parte profesorii din acest loc. Cum aşa? Vreau să ştiu. “Ne-au uitat”. Cum v-au uitat? Adică, mai pe româneşte, nu i-au trecut în lista şcolilor din ţară unde profesorii beneficiază de sporul rural. Asta nu e o problemă de ieri, de alaltăieri, ci se tot repetă din 2002 încoace. Listele, unde s-or face ele, în laboratoarele de semnături şi ştampile ale sistemului educaţinal, au rămas probabil fără cerneală taman în dreptul comunei Crivăţ. „Poate vede cineva articolul ăsta şi ni se va face şi nouă dreptate”, că doar speranţa e ultima frontieră.

O ultimă întrebare

Până să ne despărţim, profesorii cu zeci de ani de meserie în spate îmi spun cea mai mare îngrijorare a lor. Nu e legată nici de chenzină şi de sporuri, nici de alte probleme personale. Ce-i frământă mai mult e viitorul învăţământului din mediul rural. Cu precădere al şcolii din acest sat. Veteranii catedrei mai au puţin si ies la pensie. Se întreabă cu îngrijorare, văzând condiţiile în care dascălii îşi fac azi meseria, “cine vine după noi?!”…