La “Cinema Favorit” rulează de 20 de ani un film românesc

La “Cinema Favorit” rulează de 20 de ani un film românesc
17 ianuarie 2018 Printează articolul

La “Cinema Favorit” rulează de 20 de ani un film românesc. O fi mult, o fi puţin? Linişte! Se stinge lumina. Stimaţi spectatori, vă invit să urmăriţi filmul artistic, producţie autohtonă, intitulat – cum altfel?! – “Nesimţirea întruchipată”. În rolurile principale joacă Primăria Sectorului 6, Primăria Capitalei, Guvern şi, în general, statul român, căruia cetăţenii îi plătesc taxe şi impozite. Degeaba. Vă urăm vizionare neplacută!

Cinematograful copilăriei

Stau şi mă uit la cinematograful copilăriei mele. “Cinema Favorit”. Măcar i-a rămas frontispiciul. Litere mari, să se vadă de la o poştă. E chiar în buricul cartierului Drumul Taberei. Bucureşti, adică. Ce mai veneam aici să văd producţii americane, în anii ’80! Dar ce mai venea lumea toată! Mi-aduc aminte de filmele cu “Piedone”, cu “Superman”, cu “Superpoliţistul”. Să ştiţi că erau şi filme româneşti frumoase. Uite, de plidă, “Declaraţie de dragoste”, “Liceenii”, “Maria Mirabela”. Venea lumea, cum să nu vină, să scape de cuvântările tovarăşului de la televizor. Că altceva nu ţi se prezenta în programul de două ore pe zi. Măcar la cinema erau permise filmele americane. Mai ales la ele era jale. Trebuia să stai la coadă, la bilete. Foamea de imaginaţie se cerea potolită.

A fost odată…

Sala, ce să mai zic, mare, frumoasă, cu o scenă imensă. Cred că erau câteva sute de locuri bune. Dar numai filme se dădeau aici? Nu. Veneau şcolile din cartier să facă serbări. Se cânta, se dansa. Am fost şi eu într-un cor, o singură dată. Dom-ne, ce să mai zic, “Favoritul” era inima unei întregi comunităţi. Aşa cum o fi comunitatea asta încartiruită în blocurile comuniste, cu apartamente cât cutiile de chibrituri. Dar era ceva. Aveai unde să ieşi, să socializezi, să te bucuri măcar câteva ore, descoperind pe un perete întreg din pânză lumea de dincolo de graniţele socialiste ale României. Tânjesc după copilăria mea. Nu după “epoca de aur”, să nu mă înţelegeţi greşit.

Anii de paragină

    

Revin la ziua de azi. Gata cu istoria. Am în faţa mea nişte ruine. Ale fostului cinematograf. Toată clădirea e îmbrăcată de mulţi ani în plasă de sârmă. Sunt trei intrări. Una în faţă, principală, şi două în lateral. Peste tot, grilaje. Sudate. Mai sunt şi geamuri. Unele sparte. Mă uit înauntru. Pereţii lăcrimează de la apa care se infiltrează din acoperiş. De când e clădirea asta aşa? Pai, să tot fie vreo 20 de ani de paragină. Poate mai mult. Sigur mai mult! Perioada asta a însemnat o pată neagră pe emblema unui cartier cândva frumos. Acum nu mai e. Acum e sub papucul şantierului de la Metrou care nu se mai termină. Moloz peste tot. S-ar putea spune că fostul cinema se integrează perfect în peisajul funest. Acum se integrează. Dar când s-or încheia lucrările la Metrou, hai să zic peste zece ani – sunt optimist cumva?! – atunci cinema-ul chiar va fi o pată urâtă. Dar urâtă, nu glumă!

Cum au venit, au plecat

 

Ştiu că au fost, de-a lungul timpului, câteva iniţiative civice în cartier. S-a dus lumea la Primăria Sectorului 6. Hai să vedem ce se întâmplă cu cinematograful. Oficialii au zis că vor face şi vor drege. Au făcut până s-au desfăcut. Mandatele de primar. Care cum a venit mare şef, a plecat, fără să lase în urma lui decât un mare şi ţuguiat nimic. Au circulat felurite zvonuri, că vine nu ştiu ce investitor, că se va face un mall cultural, un alt cinema. Ştiu şi eu, idei ar mai fi. De pildă, un aeroport pentru farfuriile zburătoare. Fraţilor, dacă s-ar face ceva, orice, numai mormanul ăsta de nepasare să nu mai existe. Măcar atât. E mult ceea ce eu, ca un cetăţean onest, care îmi plătesc taxele şi impozitele, cer?

Stafiile vor să fie păzite

A, pardon, ceva tot s-a făcut. A fost plantată, pe una dintre laturile clădirii, o gheretă. Şi în gheretă un paznic. De la o firmă de pază. Privată. Că de, trebuie să mănânce şi firmele astea de pază o pâine, sărăcuţele de ele. Paznicul se uită la mine şi eu la el. Aş vrea să-l întreb ce păzeşte. Poate stafiile. Nu-l mai întreb nimic. N-are rost. Mă grăbesc spre finalul producţiei artistice. Va fi, ca la Hollywood, cu happy-end. Poftim de vezi! După ani şi ani de profundă gândire, autorităţile au decis înfiinţarea, în premieră mondială şi chiar cosmică, a “Muzeului incompetenţei”. Reflectoarele se aprind, aplauzele nu mai contenesc. Muzica, vă rog!

 

 

Foto: Dan Gheorghe
  Categorie:
adaugă comentariu

0 comentarii

Nu există comentarii !

Adaugă comentariu