M-am întors în şcoala mea generală. După 35 de ani

11 septembrie 2017 postat de aida Printează articolul

La început de an şcolar m-am întors în şcoala mea generală, după 35 de ani. Am intrat, cu emoţie, recunosc, pe poarta fostei mele şcoli generale, unde am învăţat până la finele gimnaziului. Şcoala nr. 206 din cartierul bucureştean Drumul Taberei. Acum, în prima zi a noului an de învăţământ, încerc să mă pun în pielea copilaşilor care descoperă o lume cu totul nouă pentru ei.

„Când plec acasă?”

Mă uit la prichindei cât sunt de speriaţi când se văd în acest spaţiu cu totul nou pentru ei, pe care mai mult ca sigur îl văd imens şi totodată străin. Cu siguranţă se întreabă „când plec acasă?”. De aici încolo, începe o nouă etapă în viaţa lor. Dar cu siguranţă că ei nu se gândesc acum la ce va fi peste un an, doi, trei, zece sau mai mulţi ani. Ei, copiii, se uită cu suprindere la toate lucrurile noi din jurul lor. Şi e clar că o să mai treacă ceva timp până se vor acomoda. Cu cât omul de la catedră va avea mai mult tact, şi eu cred în vocaţia multora dintre profesorii noştri, cu atât etapa asta va fi mai uşor depăşită.

Altă lume

Sigur că au trecut atât de mulţi ani pentru mine. Mă uit la şcoala asta care e atât de diferită de copilăria mea. La careul altadată pustiu. Acum e amenajat aici un teren de sport cu gazon sintetic. Ştiu vechea sală de sport. A mai apărut, alături, încă o clădire la fel de înaltă ca şi şcoala propriu-zisă, numai că are o cu totul altă arhitectură. Am crezut că e tot pentru activităţi sportive, dar directoarea instituţiei, Roxana Slăvescu, îmi spune că e sala de festivităţi.

Fără discursuri

Apreciez faptul că ceremonia de început de an şcolar e scurtă, fără discursuri sforăitoare. Nu e niciun politician prin zonă. Asta e de apreciat. Foarte mulţi părinţi, în schimb. La festivitate participă oameni cu mult mai importanţi, cu suzeta în gură şi făcând primii paşi pe iarba moale din generoasa curte. Sunt bebeluşii care ne spun de pe acum că le va veni şi lor rândul, peste câţiva ani, să-şi ia ghiozdanul în spinare.

Multe flori

Frumos şi tunelul din flori prin care toţi elevii de la şcoala generală, nu numai cei debutanţi, sunt invitaţi să treacă, alături de profesorii lor. Fiecare clasă e strigată şi imediat după aceea copiii, încolonaţi, merg spre intrarea în şcoală, acompaniaţi de aplauze şi de aparatele de fotografiat ale părinţilor. Flori, foarte multe flori. E o sărbătoare, în adevăratul sens al cuvântului. Măcar din punctul acesta de vedere ceva s-a schimbat faţă de vremea mea, din anii comunismului. Atunci totul era mult mai cenuşiu. Sau poate că aşa percep eu astăzi lucrurile, prin filtrul amintirilor. Poate că atunci, la vârsta copilăriei, era la fel de multă culoare în sufletul meu şi al colegilor mei. Cei care nu aveam habar de politică şi de lipsuri ori de alte necazuri.

Primele pagini 

Mă îndrept spre clase, însoţind vuietul care aleargă pe scări şi inundă culoarele. Văd manualele aşezate pe bănci. Am retrăit acel sentiment al prospeţimii, al cadoului pe care îl primeşti în cea dintâi zi de şcoală. Ceva ce îţi va aparţine timp de un an. E noutatea care te îndeamnă să deschizi primele pagini. Recunosc că am fost tentat să răsfoiesc o carte, să ma uit la desene, la poze, să citesc primele rânduri. Dar n-am făcut-o. Nu sunt cărţile mele. Nu eu trebuie să fiu primul care le deschide. Le-am lăsat să-şi aştepte cititorii.

Transformare radicală

Clădirea şi anexele ei au fost incluse în anii din urmă într-un amplu proiect de reabitare susţinut de Banca Europeană de Investiţii. Aşa se explică starea impecabilă în care am găsit totul acum, nu numai ca infrastructură, dar şi în privinţa mobilierului şi a dotărilor cu material didactic. Noua situaţie a făcut ca acest punct de pe harta educativă a cartierului să devină de maximă importanţă. Mulţi părinţi au vrut să-şi înscrie odraslele aici. Astfel că noul an de învăţământ găseşte Şcoala nr. 206 cu un total de 800 de elevi împărţiţi în 30 de clase. E cu totul altceva faţă de anul 2008, când au început lucrările de refacere, atunci numărul elevilor fiind la jumătate.

Armata bunicilor

Gata, e linişte. Prima oră de curs a început. Părinţii au fugit la muncă. Se învoiseră doar câteva ore pentru a-şi aduce copiii la şcoală. Mă refer la cei mici, pentru că aceia de gimnaziu se consideră suficient de mari pentru a nu mai fi însoţiţi de cineva din familie. Pentru colegii lor de-o şchioapă, în schimb, la poarta şcolii a rămas de strajă armata bunicilor.

Amintiri care nu se şterg 

Azi e o zi de sărbătoare. Să rămână aşa. Şi să ne bucurăm de clipele care rămân unice în viaţă. Prima carte şcolară, întâlnirea cu învăţătoarea. Directoarea şcolii m-a întrebat ce învăţătoare am avut în clasele primare. Am ştiut să-i spun pe loc, fără ezitare. Doamna Peligrad. Mi-a rămas întipărit în minte numele ei. Vedeţi, aşa ceva nu se uită toată viaţă. Azi sunt momente de care actualii copii le vor păstra în amintirea lor de maturi, peste zeci de ani.

Vorbe goale

Tocmai de-asta e bine să nu umbrim aceste clipe cu marile probleme ale învăţământului românesc. Probleme de care au vorbit azi şi politicienii, pe unde au fost invitaţi ori pe unde s-au autoinvitat. Toată lumea a vorbit despre starea proastă a învăţământului. Şi preşedintele, şi ministrul de resort, şi senatorii, şi deputaţii. Toată lumea vorbeşte de ani şi ani încoace. Vorbe şi iar vorbe. Numai fapte nu există. Nimic nu se schimbă. Doar noi îmbătrânim…

Foto: Dan Gheorghe