Galben, un nume de familie transformat în brand de produs tradiţional

Galben, un nume de familie transformat în brand de produs tradiţional
05 octombrie 2017 Printează articolul

O poveste specială se referă la Galben, un nume de familie transformat în brand de produs traditional. Ce m-a atras către povestea asta este continuitatea. Din 1938 se face pălincă în familia Galben, care e de loc din Ilva Mică, o comună din judeţul Bistriţa-Năsăud. Pe nepot, Ioan-Mihai Galben, l-am întâlnit recent la un târg de produse tradiţionale din Bucureşti. Dar înaintea lui au mai fost tatăl şi bunicul. Acolo, în nordul ţării, la distilerie.

Română şi engleză 

Nume predestinat, Galben, căci pălinca pe care o văd în sticle cu dichis are ea însăşi culoarea soarelui. Printre licori sunt aşezate pe stand două foi de hârtie, tipărite, una în română, alta în engleză, cu destinul familiei. Este în construcţie şi un site, www.iliegalben.ro se va numi, ca un înţeles al faptului că rădăcinile nu trebuie uitate. Uite aşa încep să-l descos pe nepot. Despre ce şi cum a fost, este şi va mai fi.

Cazanul de la Viena

A fost deci mai întâi Ilie Galben, bunicul, pe care îl observ într-o poză agăţată de gâtul fiecărui recipient. Bunicul, în tinereţea lui, îmbrăcat în costum popular specific meleagurilor sale. Se cunoaşte în istoria acestei familii că din 1938 s-a apucat Ilie de făcut pălincă, în casa lui din Ilva Mică. Din mere şi din pere. Fructe care se joacă cel mai adesea pe dealurile Bistriţei. Mai târziu, în 1946, văzând că treaba merge bine, cumpără un cazan pentru distilat, de 120 de litri, adus tocmai de la Viena. Tot în perioada aceea îşi organizează propria livadă, pe două hectare. Bunicul scoate autorizaţie pentru distileria sa în 1947. Actul acela se păstrează şi azi în albumul cu amintiri.

Bunicul, dulgher

Vin însă comuniştii la putere şi îl consideră chiabur. Aşa erau văzuţi gospodarii satelor în vremea aia. La fel şi cu bunicul, recunscut dulgher în satul lui, căruia regimul îi face zile fripte. Nepotul nu intră în amănunte, nici eu nu insist. Altceva e de semnalat, dârzenia cu care gospodarul nu se lasă de munca sa, până când statul îi dă în cele din urmă o aparentă pace. Nu e totuşi slăbit de ochiul vigilent al controalelor şi ameninţărilor.

Fiul, inginer

Ştafeta e predată, mulţi ani mai târziu, lui Ioan Galben, fiul lui Ilie. Despre Ioan ştiu că este inginer mecanic, la Cluj, recunoscut în branşa lui pentru competenţa de care dă dovadă. Numai că, mai presus de orice, fiul nu-şi uită casa părintească. Şi nici gândul de a continua ce începuse tatăl lui. Cunoştinţele inginereşti stau la baza modernizării distileriei. Cazanul de la Viena se află în continuare în centrul întregului ansamblu.

Nepotul, arhitect

Ajungem la a treia etapă, cea a nepotului. El e arhitect de meserie. Dar vezi că nici acesta nu uită de un fel de legământ nescris al vetrei sale. Aşa că în 2009 scoate din podul casei bunicului vechiul cazan de la Viena şi îl pune iarăşi la treabă, după ce se odihnise câţiva ani buni. Mihai reface toată documentaţia pentru o reautorizare a distileriei. Cumpără un cazan nou. Dublă distilare, în consecinţă. Prima mână trece prin cazanul nou. A doua, în cel vechi. Pălinca are în final 48 de grade. Şi mai multe fructe la bază. Prune, pere, mere, caise, gutui, cireşe. A nu se înţelege că e o amestecatură. Sortimente diverse. Fiecare din fructul său.

Luna întoarcerii la vatră

Mihai se rupe în fiecare an, timp de o lună, de tot ce face el în viaţa de zi cu zi şi se întoarce în casa bunicului. Aici pregăteşte baza a ceea ce va urma, produsul finit, pe care îl îmbuteliază abia în mijlocul iernii. Atunci are nevoie de încă o săptămână pentru operaţiunea asta. Se obţin, în total, 2.000 de litri de pălincă în fiecare an. Nu rămâne, mă asigură, nimic pe stoc. Distribuie marfa în restaurante şi magazine.

Sticle pictate 

Pe etichetă văd că scrie cu litere mari, galbene, evident, numele bunicului. Şi mai observ ceva. Sticlele sunt pictate. Par a fi nişte păuni înfoiaţi. Cu tot cu mărgelele aferente. Normal, doar e specificul clopului cu păun, cum se poartă în Bistriţa. Un element de prim rang al costumului popular. Ca aerul de naturaleţe să fie dus până la capăt, aflaţi că butelcuţele sunt pictate manual de câteva fete din sat. Au de lucru, nu glumă, 1.500 de recipiente mari şi alte 3.000 de dimensiuni mai mici. Pe an.

Locul doi în Polonia

Povesteşte că a participat cu rodul muncii sale, în 2015, la un concurs de produse gastronomice organizat în Polonia. Veniseră acolo producători de pe tot cuprinsul bătrânului continent. Românul nostru a obţinut locul al doilea la secţiunea dedicată Europei de Est.

A patra generaţie?

Va fi şi a patra generaţie în jurul distileriei din Ilva Mică? Există şanse, mai ales că Mihai are doi copii. Vreau să ştiu de la interlocutorul meu, la finalul scurtei noastre discuţii, ce este, în opinia sa, tradiţia.

“Sunt tehnici învăţate în mii de ani care au ajuns la un echilibru. Nu văd de ce le-am reinventa acum. Cred că datoria noastră e să le ducem mai departe”. Am, iată, răspunsul la întrebarea mea…

  Categorie:
adaugă comentariu

0 comentarii

Nu există comentarii !

Adaugă comentariu