Fără transport cu microbuzul. Cât timp ne mai batem joc de copiii noştri?

26 octombrie 2017 postat de aida Printează articolul

Stau şi mă întreb cât timp ne mai batem joc de copiii noştri? Nu ştiu dacă această întâmplare e din Caragiale sau din altceva. Fiecare să tragă propria concluzie. Citesc o ştire a Mediafax despre elevii din comuna botoşăneană Dimăcheni. E vorba de 15 copii din satele Recea şi Mateieni. Până de curând, micuţii aceştia mergeau la şcoală cu ajutorul unui microbuz al Primăriei. De câteva zile încoace, lucrurile s-au schimbat pentru ei.  Microbuzul nu mai vine. De ce? Pentru că nu mai are benzină. De ce nu mai are benzină? Pentru că Primăria nu mai are bani de combustibil.

Explicaţia oficială

“Copiii nu mai pot fi transportaţi la şcoală cu microbuzul pe care îl avem în dotare, este vorba de elevii din satele Recea şi Mateieni. Ei trebuie să se descurce, să meargă la şcoală cu ce pot. Nu mai avem bani pentru plata carburantului. Zilele acestea încercăm să rezolvăm cumva problema. La rectificarea bugetară nu am primit niciun ban. O parte dintre elevi sunt aduşi de şoferul microbuzului care locuieşte în localitatea Mateieni şi care vine în fiecare dimineaţă la muncă şi îi aduce cu maşina proprie pe elevi până în satul Dimăcheni. Nu ştiu ce vom face mai departe, avem şi multe datorii”. Asta spune viceprimarul comunei, Valentin Albu. Declaraţia e consemnată de corespondentul agenţiei citate.

De ce?

Acum vine partea a doua a ştirii. Cea mai interesantă. De ce nu mai are Primăria bani? Pentru că în vara acestui an s-au majorat salariile doamnelor şi domnilor care lucrează în această instituţie publică. Aşa cum au fost majorate în toate primăriile din România. Şi în alte instituţii publice. Deja se ştie ce se întâmplă în multe alte primării din ţară. Băieţii şi fetele de acolo s-au aruncat la nişte salarii mari, că doar avem autonomie locală şi ne decidem singuri soarta, după care au constatat că bugetul local e atât de subţire, încât nu mai sunt resurse pentru nimic, nici pentru plata utilităţilor, nici pentru investiţii. Pentru nimic. Din toată ţara vin ştiri de la presa locală pe tema asta, despre funcţionari care nu şi-au mai luat salariul, acela mărit, de câteva luni. De unde să iei, dacă caşcavalul s-a terminat? Primăriile ţipă după rectificarea bugetară. Ceva de genul, să ne dea de la centru.

Prostia statului român

Vă spun sincer că nu mă interesează acest gen de ştire în mod deosebit. Dar ce m-a enervat pur şi simplu e soarta acelor 15 elevi. Ei sunt condamnaţi să meargă pe jos de acasă până la şcoală.

Nu ajunge prostia statului român de după 1990, care a tratat şcolile ca pe nişte societăţi comerciale. Adică dacă sunteţi viabile, funcţionaţi. Dacă produceţi pagube, vă desfiinţăm. După acest principiu au dispărut mii de şcoli din satele României. Vezi Doamne, aveau prea puţini elevi şi bugetul cheltuia prea mulţi bani cu aceste instituţii. Este exact opusul gândirii lui Spiru Haret, care spunea că în fiecare localitate, oricât de mică, trebuie să existe o şcoală, pentru a se oferi tuturor copiilor şansa de a învăţa. Uite că „deştepţii” care au condus Ministerul Educaţiei după 1990 au considerat că Spiru Haret nu mai are dreptate.

Consecinţele

Rezultatul e că zeci de mii de copii din satele acestei ţări au fost puşi pe drumuri. Kilometri întregi parcurşi zilnic de acasă până la şcoala din centrul comunal. Am întrebat odată nişte puştani din munţii Apuseni ce vreţi să vă aducă Moş Crăciun. „Şcoala în satul nostru”, mi-au răspuns fără ezitare. Domnilor guvernanţi care aţi decis închiderea şcolilor săteşti, aţi fost vreodată pe un drum de munte, pe drumul copiilor de acasă până la şcoală? Eu am fost. Şi vă spun că e iadul pe pământ. Nu e nicidecum o plimbare de vacanţă, dacă vă imaginaţi potecile pline de poezie.

Să nu ne mirăm, în acest context, că România are acum unul dintre cele mai mari procente de abandon şcolar din Europa, aproape 20%. Mare parte din acest procent vine din rândul elevilor din mediul rural. Distanţa foarte mare între casa lor şi şcoală e un obstacol greu de trecut.

Compensaţie?

Ce au zis apoi guvernanţii noştri, cei de după 1990? Ca o compensaţie a desfiinţării şcolilor săteşti, aducem autobuze sau microbuze. Elevii să facă naveta cu ele. Maşinile se află în administrarea primăriilor. legate de reparaţii şi combustibil. Multe maşini se strică adesea, din cauza drumurilor proaste, ca la ţară. Când se strică, elevii merg pe jos, evident. Alte administraţii locale nu găsesc şoferi. Autobuzele stau. Elevii merg pe jos. Sunt multe drumuri impracticabile. Drumuri de căruţă. Sau pur şi simplu poteci între sate. Unde microbuzele nu ajung. Elevii merg pe jos. Acum avem, iată, la Dimăcheni, în Botoşani, cazul Primăriei care nu are bani pentru combustibilul autobuzului, după ce au fost mărite salariile funcţionarilor. Rezultatul? Elevii merg pe jos.

Cineva spunea odată aşa, că un popor poate fi caracterizat după felul în care îşi tratează copiii. Punct!