De mână cu Măriuca Ion Zaharia la Colegiul „Tudor Vianu” din Bucureşti

22 ianuarie 2018 postat de aida Printează articolul

De mână cu Măriuca Ion Zaharia la Colegiul „Tudor Vianu” din Bucureşti este o poveste reală despre o copilă reală, o copilă eroină în primul război mondial, o copilă care şi-a dat viaţa pentru ţară, pentru România.

Domnişoară Măriuca Ion Zaharia, vreau să-ţi spun că am fost duminică, 21 ianuarie 2018, la Colegiul Naţional “Tudor Vianu” din Bucureşti şi am vorbit elevilor şi părinţilor lor despre tine.

Părinţi implicaţi 

Am participat astfel la o sesiune de comunicări foarte interesantă ca abordare didactică. Fiind un liceu de Informatică, unii părinţi, deveniţi ad-hoc lectori, au descris o serie de elemente din sfera cifrelor, a calculatoarelor şi programelor computerizate. Apoi a fost o ceremonie cu premii pentru cei mai sârguincioşi copii.

Metodă didactică

Am întâlnit aici o profesoară de Informatică, Isabela Coman Tricu, pe care o pot descrie ca fiind un dascăl dedicat ideii de a-i face pe învăţăcei să fie atraşi de studiu, dincolo de litera programei, pentru că întodeauna există şi spirit. Prezenţa părinţilor mi-a arătat intenţia cadrului didactic de a crea o relaţie specială între şcoală şi familie.

Noi orizonturi 

Am cunoscut-o pe doamna Coman anul trecut, când au fost acordate, la Palatul Parlamentului, premii pentru toţi elevii olimpici din România. Cei care s-au remarcat în concursurile internaţionale. Cum şi de la Colegiul “Tudor Vianu” din Bucureşti au fost, an de an, campioni, între fruntaşi s-au înscris şi cei din liceul acesta. Aşa am ajuns eu însumi, puţin mai târziu, invitat în faţa comunităţii şcolare, vorbind despre meseria pe care o fac de 25 de ani. Mi-a plăcut ideea profesoarei, de a le deschide puştilor noi orizonturi, descrise chiar de cei care le asamblează în fiece zi prin munca lor.

Copiilor le-am vorbit despre un copil

A fost alegerea mea. Despre ce anume să vorbesc. M-am gândit că suntem în Anul Centenarului. Apoi că elevii în faţa cărora mă voi afla sunt de clasa a V-a. Şi atunci mi-a fost foarte clar. Pe tine, Măriuca, o să te descriu. Sunt copii de 11 ani. Cei din publicul meu. Deci vor afla povestea unei fetiţe de vârsta lor. Dar dintr-o cu totul altă epocă. O puştoaică de 12 ani care a luptat pe câmpul de la Mărăşeşti şi a murit pentru Ţară, în ziua de 6 august 1917. Tu, Măriuca, eşti unicul copil înmormântat în Mausoleul de la Mărăşeşti, alături de 5.073 de generali, ofiţeri şi soldaţi.

Nu de sclipici avem nevoie

Am convingerea că Anul Centenarului trebuie să fie înţeles de români prin poveştile de viaţă ale celor care au construit România Mare în 1918. Observ că pe parcursul anului 2018 sunt programate o serie întreagă de spectacole şi festivaluri, tăieri de pamblici la statui şi monumente, la care se adaugă muzici, dansuri, lumini şi, în general, multă gălăgie. Dar mă întreb ce va pricepe omul de rând din toate acestea? Când istoria noastră, ca materie didactică, e marginalizată în urma aşa-ziselor reforme de după 1990. Când tu, Măriuca, ai fost eliminată din programa şcolară, la fel ca şi alţi eroi. Când multe fapte excepţionale sunt tratate ca şi cum ai trece cu avionul pe deasupra unui obirectiv, fără a-i pătrunde resorturile.

Plăcuta surpriză

Am avut însă o supriză foarte plăcută la acest liceu. Măriuca, poate nu-ţi vine să crezi, dar copiii te cunosc. Ei ştiu că ai servit ca observator pentru o baterie de tunuri. Au aflat cum te-ai urcat în copac, în locul soldatului din punctul de observaţie care fusese ucis, dând informaţii foarte importante, în baza cărora ai noştri şi-au reglat cu precizie tirul obuzelor, făcând prăpăd în rândul armatei germane. Normal că i-am întrebat pe interlocutorii mei de unde ştiu. Mi-au zis că profesoara lor de Istorie adusese de acasă o carte şi le-a citit despre tine.

Eroii de la catedră

Tare m-am bucurat să aud aşa ceva. Mi-am amintit de profesorii din oraşul Mărăşeşti, unde am fost cu patru ani în urmă, documentându-mă asupra destinului tău. Acei dascăli îmi spuseseră că nu contează programa, că ei nu te-au uitat. Ba chiar unii dintre ei au realizat propriile cercetări monografice asupra Bătăliei de la Mărăşeşti, tipărind din banii lor cărţi pe care le-au dat apoi gratuit elevilor. De la muzeografii din Mausoleul de la Mărăşeşti ştiu, pe de altă parte, că mii de şcolari din toată ţara vin în fiecare an aici, însoţiţi de profesorii lor. De fiecare dată, grupurile ajung şi la mormântul tău. Acolo unde existenţa ta pe pământ e definită în câteva cuvinte dăltuite în piatră. “Eroina Maria Ion Zaharia, etate 12 ani”.

Rânduri interbelice

Le-am relatat aşadar copiilor de la Colegiul “Tudor Vianu” din Bucureşti ce aflasem direct de la cadrele didactice din Mărăşeşti. Un şir de evenimente care au la bază relatări făcute publice încă din perioada interbelică. Merită evidenţiat că Armata Română are bunul obicei, în timpul Primului Război Mondial, de a culege de la soldaţi informaţii despre faptele de eroism ale camarazilor, la care au fost martori. Aşa se ştie şi despre tine, Măriuca. Profesorul Aurel Nicolae mi-a oferit un articol care văzuse lumina tiparului în 1936, în revista “Frontul Mărăşeşti”, semnat de Dinu Cluceru, făcând parte dintr-un serial, la rândul său intitulat “Povestiri de pe front”.

Desfăşurarea faptelor

Acolo am descoperit întâmplarea în care tu eşti personajul principal. Soldatul Ilie Gherghina rămăsese singur la baza pomului transformat în punct de observaţie, după ce colegul său fusese ucis. Bietul de el, Ilie, ba se urca în pom, să vadă pe unde vin germanii, pâlcuri-pâlcuri, ba se dădea jos, să raporteze prin telefon. Pomul acesta se afla în satul Haret, o localitate învecinată cu Mărăşeştiul. Şi deodată apari tu, făcându-l pe Gherghina să creada că vede o nălucă. Numai că fetişcana, îmbujorată la faţă, băieţoasă din fire, vorba aia, urmaşa Vrâncioaiei, născută în Pădureni, dar copilărind în Haret, la bunici, stăpâna tuturor dealurilor şi pomilor din jocurile sale, preia imediat comanda operaţiunii şi se urcă pe cea mai înaltă creangă. “Uleo, ce de nemţi vin în rânduri dese pe la colţul pădurii, spre vii! Acum trec pe sub sprânceana dealului”, te grăbeşti cu primul raport. Degeaba te îndeamnă soldatul să se te dai jos, să pleci, că e pericol de moarte. Tu ştii una şi bună. “N-avea grijă, că m-am obişnuit cu d-astea. Dar fereşte-te ma-ta, stai culcat la pământ, lipit de pom şi vorbeşte la tilifon, nu sta în genunchi, că acum te curăţă”. Dădeai ordine, iar Ilie, total depăşit de situaţie, nu mai are altceva de făcut decât să le execute.

Un model

Le-am spus elevilor din faţa mea un lucru esenţial, prin care tu te constitui într-un model pentru toate generaţiile. Lui Gherghina îi tremură inima de grija ta şi te îndeamnă să fugi de acolo cât mai repede. Tunurile germane deja începuseră să îşi îndrepte muşcăturile către zona pomului cu “ochi” prea buni. Plus de asta, Ilie nu înţelesese cum ai ajuns aici, când localităţile de pe linia frontului fuseseră evacuate, în aşa fel încât să nu mai rămână picior de civil.

“Hai, dă-te jos acum, că mi-ai spus destule! Şi fugi, că o să te ajungă şi pe tine un glonţ”. La care îi răspunzi imediat, de unde erai cocoţată. “Nici nu mă gândesc. Vreau să fac şi eu ceva pentru ţară!”. Un copil de 12 ani să conceapă aşa ceva, e lucru mare. Dacă toţi românii au avut în mintea lor, în acele vremuri cumplite, aceeaşi mentalitate, atunci să nu ne mirăm că au fost în stare să construiască România Mare.

Mesajul unui general

O explozie puternică spulberă pomul şi trupul tău cade inert pe pământ. Gherghina, la rândul său rănit, plânge în hohote. Te strigă, dar nu-l mai auzi. Poate că de acolo, de undeva, din Ceruri, ai ascultat cele spuse de generalul Eremia Grigorescu imediat după ce marea Bătălie de la Mărăşeşti s-a încheiat cu victoria Armiei noastre. Comandantul se adresează, prin Ordinul de zi numărul 90, Armatei I.

“În lupte crâncene şi vijelioase, inamicul, întreit în număr, în nesăţioasa lui poftă de a cuceri şi restul din bogatul trup al scumpei noastre Românii, năpustindu-se furios, s-a izbit 12 zile şi 12 nopţi  de vitejia voastră ca de o stancă neclintită. Mărăşeşti fu mormântul iluziilor germane. Ziua de 6 august fu înscrisă de voi cu litere de aur în Cartea vitejiei neamului nostru”.

Povestea continuă

Din acea zi, de 6 august 1917, ai făcut şi tu parte. Romania ţi-a recunoscut meritele şi, ca atare, trupul tău se odihneşte în cel mai de seamă panteon al neamului. Aş mai spune, la final, un lucru esenţial. Anume că în momentul ultimei tale suflări ţi s-a născut povestea. Tu trăieşti, de atunci, prin oamenii care îţi dau viaţă. Pomenindu-ţi numele.

Domnişoară, după cum ai constatat în ultimii patru ani, mă număr şi eu printre ei.

Foto: Dan Gheorghe