Cum să ai o viaţă lungă. O poveste din lumea satului pe caldarâmul Bucureştiului

18 octombrie 2017 postat de aida Printează articolul

Cum să ai o viaţă lungă şi activă? Ei bine, ascultaţi poveţele unei bunici. O poveste din lumea satului pe caldarâmul Bucureştiului.

Miroase a grădină proaspătă. Când stai lângă ea uiţi că te-ai aşezat pe asfalt. Un bob zăbavă trebuie să-mi iau din alergătura citadină, ca să o cunosc pe femeia aceasta. E drept că nu se încadrează deloc în mediul înconjurător, aici, în Bucureşti, pe strada Moineşti, care face legătura între două mari cartiere, Militari şi Drumul Taberei. Aglomerată arteră, ca mai toate în ziua de azi, cu maşini şi siluete trecând în mare viteză pe lângă noi. Pe lângă mine şi pe lângă Nastasia. Aşa o cheamă pe noua mea cunoştinţă, Nastasia Ioniţă. E drept că la ea în sat, în Bolintin Vale, e cunoscută drept Gica. Zice ea. Are 92 de ani.

Ciorapi şi papuci 

Vine la Bucureşti să-şi vândă zarzavaturile. Şi-a aşezat propria lume pe o bucată de plastic, direct pe caldarâm. Lumea ei, grădina cu zarzavaturi. Praz, leuştean, ţelină, pătrunjel. Dumneata îngrijeşti grădina? O întreb. “Eu”, vine imediat răspunsul, vioi, de parcă s-ar fi mirat că o chestionez asupra acestui aspect, atât de normal. Un suflet plin de vigoare. Chiar dacă trupul uscăţiv nu-i arată neastâmpărul. Are în picioare nişte ciorapi de lână. E încălţată cu papuci. Pare că adineauri a ieşit din casă, direct în bătătura ei. Să dea de mâncare la orătănii, să mai îngrijească de cele gospodăreşti.

Cafeluţa nu lipseşte

Mă gândesc, cum să ai o viaţă lungă şi sănătoasă? Spune că la cinci dimineaţa e în picioare. Mai întâi îşi face cafeaua. Nu lipseşte cafeaua din meniul zilnic. Nu fumează, în schimb. N-a fumat niciodată. Ei, vezi, aceasta e un punct în plus pentru longevitate, zic eu, la rându-mi nefumator. Cât priveşte mâncarea, nu are nicio restricţie. Nici nu i-a recomandat ceva medicul, nici nu şi-a impus ea. “Mănânc peste ce dau”, adică vrea să spună, mai departe, că şi un păhărel cu ţuiculiţă, aşa, la zile mari, nu se refuză. “De mine a avut grijă Dumnezeu”. Că altfel viaţa nu i-a fost uşoară. A încercat-o cu de toate.

Sprijinul vecinei

Bărbatul i-a murit cu 30 de ani în urmă, îmi povesteşte. S-a măritat de la 17 ani. Apoi a stat singură acasă timp de trei ani, aşteptându-şi consortul plecat pe front. Uite aşa o viaţă întreagă în Bolintinul ei. Comuna unde s-a născut. Unde are şi acum casa. De unde vine aproape în fiecare zi în Capitală. De opt ani asta face. Aici, pe strada Moineşti. O întreb de ce tocmai aici şi-mi răspunde că are o vecină, acolo, în Bolintin, care o aduce cu maşina, odată cu mijirea zorilor, până la piaţa Gorjului. Vecina lucrează pe aici, prin zonă. Pentru cine nu cunoaşte partea asta a oraşului, îi spun că din piaţa Gorjului porneşte strada Moineşti. Eu am întâlnit-o pe noua mea cunoştinţă stând pe treapta de la intrarea unui bloc. Femeia cu produsele ei, blocul şi strada.

Patru plase pline

Am găsit-o purtată de gânduri, cine ştie pe unde. Cu broboada pe cap, înfăşurată într-un pulover. Vecina de care spuneţi vă aduce până în locul acesta cu maşina? “Nu, mă lasă la piaţa Gorjului”. Nastasia îmi zisese că atunci când vine cu marfa la Bucureşti are patru plase pline, deci cu plasele acelea, aşa încărcată, mai merge pe jos cam 150 de metri până în locul în care am găsit-o eu acum. Dar, completează ea, nu poate să ducă toate plasele deodată, ci pe rând. Câte două. Le lasă pe primele într-un loc, se întoarce după cele rămase în urmă. Apoi tot aşa, ca într-un fel de ştafetă. Până când ajunge la locul ei.

Sticla cu apă

Uneori s-a mai luat poliţia de ea. Că de ce vinde marfa aici, că nu are voie. Dar până la urmă au lăsat-o în pace. La doi paşi de ea e o librărie. Vânzătoarea de acolo îi mai dă câte o sticlă cu apă micuţei făpturi care îndură arşiţa ori frigul. După anotimp. Astă-vară, pe căldurile alea sufocante, a fost prezentă. Vine şi acum, toamna, când dimineţile încep să facă pielea de gaină. Pe urmă în primăvara viitoare.

Proaspete amintiri

Mi-o imaginez cu casmaua şi săpăliga în grădina ei. Aşa zice, munceşte la grădină. Are o grădină mare, îmi face, imaginar, un portret al sălaşului ei. Se pricepe să depene uşor cuvintele, ca orice bunică. De fasole, în schimb, îi pare rău. S-a stricat anul ăsta. Apoi îşi aminteşte de anii din urmă, când mergea în fiecare duminică la târg, aproape de Bolintin. Vrea să spună trei kilometri depărtare de casă. Dar pentru ea e o distanţă mică. Pleca cu noaptea-n cap, de la ora două, să-şi vândă acolo roadele pământului, încărcate într-un cărucior pe care-l trăgea după ea. Observ că despre treaba asta vorbeşte la trecut. Nu mai poate. S-a încheiat acel capitol. Ştie că nu trebuie să forţeze nota.

Pământ proaspăt 

Ce pensie aveţi? Aştept noi amănunte din viaţa ei. Zice că 700 de lei. A lucrat de când se ştie la Cooperativa Agricolă de Produţie de la ea din sat. Mă uit la mâinile ei, mici, osoase, şi îmi arată pământul pe care-l are sub unghii. Nu e murdărie de om care nu se îngrijeşte. E pământ proaspăt, de azi-dimineaţă, de când a smuls din ţărână ce avea de adus la Bucureşti. Când i-au luat comuniştii pământul, a sădit legume şi zarzavaturi în faţa casei. Tot timpul a vrut să aibă de-ale gurii din munca ei. Acum are grădina sa. Continuă să muncească. Asta îşi doreşte. “Cât mă mai ţin picioarele”.

Salutări de la cunoscuţi

De copiii ei vreau să ştiu, câţi are, şi zice că o fată. A mai avut şi un băiat, dar el s-a stins. Nu lungesc subiectul acestea. Mă opresc puţin din vorbă. Stăm amândoi, eu şi Nastasia, unul lângă altul, pe treapta asta de la scara blocului şi privim lumea care trece pe lângă noi, pe stradă. Parcă aş vedea totul prin ochii ei acum. Se mai opreşte câte unul şi o întreabă, familiar, ce mai face. Alţii o salută din neoprita fugă. Dar o salută. Se vede că e de-a casei. O ştie lumea de pe strada asta.

Drumul spre casă

Stă aici până când termină ce are de vânzare. Şi termină pe la trei după-amiaza. Vezi, dacă ţi-ai şi făcut clienţi, că oamenii apreciează ceva bun şi proaspăt, nu te întorci cu marfa din drum, zic în sinea mea. Apoi îşi strânge plasele goale, îşi salută vecina de la aprozar şi o ia uşurel, pe jos, spre staţia de metrou de la Gorjului. Nu se mai întâlneşte cu cealaltă vecină a ei, din Bolintin. Ea are program de lucru până seara târziu. Aşa că Nastasia călătoreşte cu metroul până la Păcii. Nu e mult de mers. Acolo iese din nou la suprafaţă şi se urcă în microbuzul care o duce până în comuna ei. Se dă jos şi mai merge puţin. Cât e puţinul acesta pentru dumneata? “Stau aproape de staţie. Mă dau jos la Mihai Vodă”.

Timpul ei, mersul ei

V-am povestit despre tot traseul acesta după cum, la rându-mi, am auzit descrierea. Meticuloasă, ca a unui om care îşi trăieşte domol viaţa. Nu se ia femeia asta după goana din jur. Ea are timpul ei, mersul ei. Dar, fără prea multe vorbe, ne arată cum să ai o viaţă lungă şi activă. Dar şi sănătoasă.

Foto: Dan Gheorghe