Călugăreni. Cum ne îngropăm în dispreţ şi gunoaie propria istorie

19 octombrie 2017 postat de aida Printează articolul

Cum ne îngropăm, noi, românii,  în dispreţ şi gunoaie, propria istorie este deja, din păcate, o stare de fapte. Dacă ar fi să definesc într-un fel anume acest reportaj, l-aş intitula cam aşa. “Of, istoria noastră, cum ne mai batem joc de ea!”. La asta m-am gândit când eram pe teren, în documentare, la Calugăreni de Giurgiu. Locul marii bătălii în care Mihai Viteazul i-a învins pe turci, în 1595. Aţi citit în manuale, în alte cărţi de Istorie, despre ce s-a întamplat aici. Despre Sinan Paşa care şi-a pierdut dinţii în luptă, cazând de pe un pod.

Despre “nimicul” cotidian

Eu nu vreau să mă refer la bătălia în sine, ci la ceea ce s-a întâmplat după aceea. Timp de sute de ani. Adică ce s-a întâmplat? O să mă întrebaţi. Nimic! Acesta este un material despre nimicul pe care îl “facem” ca să marcăm istoria noastră, locurile şi momentele care ne-au transformat într-un fel sau altul destinul, ca naţiune.

Primul reper

Călugăreni, deci. Şoseaua care vine de la Bucureşti şi fuge spre Giurgiu. Treceţi podul, imediat după Şcoală şi Primărie, şi pe mâna stângă, deci pe direcţia spre Giurgiu, vedeţi un deal, iar pe deal o cruce mare, din piatră. La cât e de circulat drumul ăsta în ultima vreme, şi în special cu cât de mare viteză se merge pe aici, mă îndoiesc că toată lumea se uită după acest reper. Vorbim de un monument care marchează locul bătăliei din trecut. Bine, nu e chiar acesta locul în sine. Bătălia s-a dat, după cele mai noi teorii, la vest de Călugăreni, înspre satul Hulubeşti. Totuşi nu foarte departe de şoseaua naţională şi de această impunătoare cruce.

Căutând un ghid

Stau pe marginea şoselei şi mă uit. Mă întreb pe unde s-o iau, ca să ajung sus pe deal, la cruce. Nu e niciun indicator. Unica soluţie e să găsesc un ghid de ocazie. Găsesc. Cum ajung la cruce? Vreau să ştiu de la un localnic. Păi, zice omul, o luaţi pe aici, pe lângă biserica asta. E o biserică pe marginea şoselei. Era surpins bărbatul de întrebarea mea. Pentru că, pe aici, nimeni nu se interesează de subiectul acesta.

Satul Crucea de Piatră

Să nu uit să vă spun încă un amănunt important. Mă aflu în satul Crucea de Piatră. Cu toate că satul mai degrabă se învecinează cu şoseaua. Casele, destul de multe, sunt răspândite pe dealul din apropiere. Dealul Domnului, aşa i se spune în popor.

Pe deal   

Hai la drum! O iau pe calea aceasta, indicată de localnic, pe o uliţă asfaltată. Abia încape maşina. Ajung repede la o răspântie. Nu ştiu pe unde s-o iau. Nici ţipenie de om. Cotesc la stânga. Aşa îmi spune mie busola interioară. Şi bine face. Se termină asfaltul, încep urmele de căruţă. Şi tot urc. Maşina aproape că se sprijină de gardurile care sunt tot mai apropiate unul de altul, parcă sugrumând calea de acces. Până când, într-un final, ajung pe platou. Mulţi pomi din cauza cărora nu zăresc la început crucea. Mă tot mişc, schimb unghiul de vedere, până când apare şi silueta din piatră. De departe.

Gunoaie şi cam atât

Dar mai am până acolo. Aici, sus, pe deal, e şi un mic cimitir al satului. Dar nu cimitirul e problema, ci gunoaiele aruncate peste tot. Nu ştii pe unde să calci, să te fereşti de mizerii. Am nimerit şi într-o zi cu soare arzător. Vă daţi seama ce “miros” plăcut mă însoţeşte. Sunt atent la fiecare pas. O iau pe un drumeag, ca să ocolesc cimitirul. Ajung la o potecuţă încadrată de vegetaţie abundentă. Scaieţi, crengi, toate sortimentele. Nu mă las descurajat, înaintez. Până când, într-un final, ajung, victorios, la destinaţia mea. Crucea pe care o văzusem mai devreme din şosea.

Dezolant peisaj 

De acolo, de jos, de la baza dealului, ai impresia că e destul de mică această cruce. Dar acum, lângă ea, mă uit până în vârful ei de să-mi cadă pălăria de pe cap. N-am pălărie, înţelegeţi, e doar o figură de stil. Văd un soclu impunător, pătrat, aproape ca o cazemată, iar din el se ridică, masiv, corpul întregii construcţii. Nu mai e nimeni în jurul meu. Linişte cât cuprinde. Eu, cimitirul şi crucea comemorativă. Atât. Sunt în mijlocul unei poieniţe, să zic aşa. Unde e crucea, deci înconjurat de pomi. De-asta nici nu se poate vedea bine platoul care se deschide în faţa dealului. Să vezi şoseaua, să vezi dincolo de şosea, tot câmpul, până departe. Adică locul acela în care poate doar cu imaginaţia mai poţi să cuprinzi istorica bătălie. Eu ce să văd aici, în mijlocul pomilor? Crucea şi, deasupra ei, cerul.

Vechea scară

Mai găsesc ceva. Există şi o altă cale de acces până la monumentul acesta. E o scară din piatră care urcă de la baza dealului până aici. Sau coboară, că eu acum cobor pe scara asta. Dar trebuie să mă feresc de crengile şi de ciulinii care mă agaţă din toate părţile. Mare atenţie la fiecare treaptă, pentru că pământul s-a umflat în unele locuri, iar în alte părţi a luat-o la vale, cu tot cu unele trepte, aşa că rişti să calci în gol şi să te duci de-a berbeleacul. Sunt vreopeste 100 de trepte până jos.

Calea gropilor

Cobor până la capăt. Ajung la un alt drum. Pustiu şi aici. Dacă o iei în stânga, ajungi în şoseaua naţională. Dar nu prea ai cum să mergi cu maşina. Gropi la tot pasul. A fost cândva asfalt, se vede, dar cariat de uitare. Iată, ca să vă zic clar cum stă treaba. Din şoseaua naţională, cum vii dinspre Giurgiu, treci de biserica din satul Crucea de Piatră, cea de pe marginea şoselei, de care v-am zis. Mai mergi cam o sută de metri şi faci la dreapta. Ajungând astfel pe acest drumeag care te duce direct la scările de pe deal. Dar de unde să ştii toate astea? V-am zis, indicatoare, ioc!

Spre şcoală

Nu mai am ce să fac aici. Mă retrag strategic spre şcoala din comuna Călugăreni. Vorbisem iniţial la telefon şi mi s-a indicat că omul care ştie cel mai bine istoria acestor locuri e profesorul Marin Cristian. Evident, profesor de Istorie. L-am găsit în febra actelor de pensionare. Spune că tot aleargă pe la diverse instituţii pentru rezolvarea dosarului. Are 68 de ani, ar mai fi vrut să stea încă doi ani în învăţământ, dar nu i s-a aprobat cererea. A fost până de curând director al şcolii din localitate. Dar nu de fotoliul de director se desparte cu regret, ci de elevii lui. Pe omul acesta îl simt că trepidează de emoţie dacă îl inviţi să vorbească despre specialitatea lui. Şi mai ales despre locurile în care s-a născut. A văzut lumina zilei în satul Hulubeşti. A predat, la începutul carierei lui, în satele Toporu, Tomuleşti şi Singureni, toate din judeţul Giurgiu. Absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti. Cu Doctorat în Istorie la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, tema lucrării sale fiind “Domeniul moşieresc în Ţara Românească, între 1851 şi 1864”, conducător de doctorat fiind profesorul Gheorghe Platon.

O viaţă dedicată şcolii 

Omul din faţa mea îşi ia Dctoratul în 1984, dar continuă o bună bucată de vreme să fie suplinitor, din cauza unor chestiuni care ţin de birocraţie. Nu asta a fost însă important pentru el, ci în special pasiunea pentru catedră. Şi gândul de a preda istoria copiilor din şcolile săteşti, acolo unde şi-a lăsat amprenta ştiinţei sale. Dar anii au trecut şi iată că azi am ocazia să întâlnesc un personaj cu totul aparte.

Un blestem?

Deschid discuţia despre crucea de pe deal. Şi uite aşa începe o lungă poveste. Lungă şi tristă poveste a monumentelor, multe la număr, care au fost ridicate în Călugăreni, veac după veac, dar care fie au căzut în uitare, fie s-au prăpădit pur şi simplu. De parcă un blestem, poate, ar fi vrut ca locul marii bătălii din 1595 să nu fie marcat după importanţa sa, ci mai degrabă uitat.

Primul monument, din 1682 

Să începem aşadar cu primul monument. O cruce. Dar nu cea de pe deal. Alta, de la baza dealului Domnului, în dreptul satului Crucea de Piatră. V-am spus de biserica de la marginea şoselei. Ei bine, peste drum de biserică, deci pe sensul de mers spre Giurgiu, e o construcţie mică, rotundă. Mai degragă un fel de acoperământ din beton şi fier. Dacă te uiti în interior, vezi o cruce înaltă de vreo trei metri. Aceasta este crucea înălţată de domnitorul Şerban Cantacuzino în anul 1682.

Nici vorbă de panou informativ

Aici, în locul acesta, a fost crucea, dintotdeauna. Ştiu de la profesorul cu care stau de vorbă. Din altă parte, nu. Ce înseamnă din altă parte? Adică acolo, la faţa locului, să fie un panou explicativ. Aici, în jurul acestei amprente a istoriei noastre, nu e decât uitarea, asezonată cu gunoaie şi iarbă uscată. Nu departe de crucea asta, pe un vast platou, e un targ în fiecare duminică. Se vinde şi se cumpără orice. Mii de oameni vin la acest targ, şi din Bucureşti, şi din satele Giurgiului. Mii de oameni. Câţi se opresc în faţa crucii din 1682? Retorică întrebare, evident.

Urme doar în arhive

A mai fost un monument în Călugăreni, ridicat în 1901 prin contribuţia unor învăţători. Se împlineau atunci 300 de ani de la moartea voievodului Mihai. Nu se mai ştie nimic de acea lucrare, ce s-a întâmplat cu ea, când a dispărut şi în ce împrejurări. Doar în arhive se ştie de existenţa ei.

Satul apărut în jurul istoricei cruci

Până şi satul Crucea de Piatră e o localitate care îşi datorează naşterea crucii lui Cantacuzino. Este cât se poate de clar de unde a venit numele acestei mici localităţi rurale. Crucea de piatră, monumentul, Crucea de Piatră, satul. Cert este că acest sat nu exista în vremea bătăliei de la Călugăreni. Vatra sa apare pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar la începutul secolului XX e chiar reşedinţă de Plasă.

Ceremonia din 1913

Mergem pe firul timpului, ajungând în anul 1913, când pe acest deal, de care am tot pomenit, este ridicată o cruce din piatră, înaltă de câţiva metri. Lucrarea aparţine sculptorului Oscar Spathe. La inaugurarea ei participă însuşi Regele Carol I.

Delăsarea din 1927

Dar, aşa cum se întâmplă la noi, la români, după ceremonii vine uitarea. Aflu în continuare că în anul 1927 prin Călugăreni trece poetul Tudor Arghezi. Vede starea jalnică în care se găsea atunci crucea de pe deal şi exclamă, cu mâhnire, că decât să rămână în anonimat şi acoperită de buruieni, crucea asta, pe care românii n-o merită, ar cădea mai bine din cauza unui cutremur.

Cutremurul din 1977

Că o fi legendă sau nu toată întâmplarea aceea, nu e foarte clar. Crucea e distrusă de cutremurul din 1977. Se rupe în mai multe bucăţi. Aceste bucăţi le puteţi vedea azi în faţa Primăriei din Călugăreni. Chiar în curtea instituţiei. Sunt aşezate la orizontală, la mică depărtare una de alta, dar puse în aşa fel încât să se păstreze forma de cruce. O umbră a monumentului din 1913.

Crucea de pe timpul lui Iorga

Trebuie să ne referim şi la anul 1928. Atunci vine în Călugăreni profesorul Nicolae Iorga, împreună cu studenţii săi. Marele istoric impulsionează construirea unei mici cruci, din piatră, pe care o puteţi vedea acum în faţa bisericii din satul Crucea de Piatră.

Basorelieful din timpul lui Carol al II-lea

Vechiul pod peste Neajlov, de la Călugăreni, avea un basorelief care amintea de bătălia din 1495. O lucrare inaugurată în 1935 care aduce în acest loc, în momentul festiv, un alt chip regal, cel al lui Carol al II-lea. După 1990, când şoseaua Bucureşti-Giurgiu e modernizată, un alt pod apare în zona de care vă vorbesc, istoricul basorelief fiind păstrat la Muzeul Judeţean din Giurgiu.

Un primar cu viziune istorică

Ne apropiem de timpurile noastre. Mai precis de anul 1993. Trebuie să vă spun că profesorul Marin Cristian, cel cu care stau de vorbă mai bine de un ceas, a fost primar în Călugăreni între 1992 şi 1996. Una dintre preocupările sale, şi normal, ca profesor de Istorie, a fost repunerea crucii de piatră pe dealul Domnului. Ceea ce se vede azi în acel loc este însă replica monumentului din 1913. Lucrarea a fost dusă la bun sfârşit cu sprijinul Direcţiei Monumentelor şi Siturilor Istorice.

Prea târziu

Cât priveşte banii care au susţinut această întreprindere, e de menţionat că fondurile au venit din surse private. Fostul primar zice despre Guvernul din acea perioadă că s-a trezit că vrea să aloce o sumă – era vorba de 70.000 de lei – abia după ce monumentul fusese deja inaugurat.

Becuri furate

Profesorul oftează. Cu amărăciune. Fusese montată şi o instalaţie de iluminat, în aşa fel încât impunătoarea cruce să fie vizibilă şi noaptea, de la mare distanţă. Numai că becurile şi cablurile nu rezistă mult. Sunt furate. “Aruncăm mărgăritare în troaca cu porci”, răbufneşte.

“Cine sunt, că nu mai ştiu”

Problema nu este legată numai de becuri şi de cabluri. Ci în special de faptul că ne furăm singuri căciula, că ne călcăm în picioare istoria. Un ţăran de pe-aici, aflând ce mă preocupă, se uită lung la mine şi de la înălţimea experienţei lui de viaţă, amară viaţă, îmi dau seama după lacrimile sale, atât îmi spune. Nu mai ai ce să comentezi când auzi asemenea cuvinte. „Am ajuns să ies din casă şi să mă întreb cine sunt, că nu mai ştiu”.

Foto: Dan Gheorghe