O poveste adevărată. Cum a fost împuşcată limba română

30 august 2017 postat de aida Printează articolul

Da, o să vă spunem o poveste adevărată, o poveste despre cum a fost împuşcată limba română. Nu este o metaforă, este o realitate crudă şi tocmai de aceea trebuie să învăţăm să preţuim ce avem mai sfânt. Limba Română.

Pe 31 august este Ziua Limbii Române, zi în care ar trebui măcar să ne preţuim graiul dulce ce-l vorbim. Sărbătoare naţională atât în România, cât şi în Republica Moldova. Practic, în cele două state româneşti. Aşa se joacă istoria cu noi, trăitorii pe aceste meleaguri.

O zi ca oricare alta?!

Am văzut în anii precedenţi că nu s-a făcut mare vâlvă aici, în România, pe tema aceasta. Pentru mulţi e o zi ca oricare alta. Fiecare îşi vede de-ale lui. Unii poate că se întreabă de ce e nevoie de o zi naţională dedicată graiului nostru. Pe care oricum îl folosim de dimineaţă până seara. Alţii, din păcate, stâlcesc cuvintele, că ţi se ridică părul în cap când îi asculţi. De ajungi să zici vai de capul ei de Limbă Română!

Să luăm aminte

Dacă noi, aici, în România, nu ştim să preţuim ce avem, atunci poate că ar trebui să învăţăm din amara experienţă a fraţilor noştri, cei care se află sub ocupaţie, în Transnistria. Acolo, să vorbeşti în limba română pe stradă, să înveţi în limba română la şcoală, să scrii un document oficial în limba română înseamnă asumarea unui mare risc. Pentru că în Transnistria, aşa-zisa republică de sorginte sovietică, sunt două limbi oficiale, rusa şi moldoveneasca. Noţiunea de român, de limbă română, e asemeni unui corp străin. Pe care trebuie să-l elimini cât mai grabnic.

Clipe dramatice care nu trebuie uitate

Transnistria e, cu siguranţă, singurul loc din lume unde Limba Română a fost împuşcată. La propriu. Asta s-a întâmplat în 1992, pe vremea războiului de pe Nistru. Atunci se pune capăt mişcării de eliberare naţională a românilor, începută încă din 1988, când se simţea că imperiul sovietic îşi trăieşte ultimii ani.

Ce e pe hârtie…

Pe malul stâng al Nistrului, pe fâşia asta de pământ pe care o cunoaştem drept Transnistria, practic cinci raioane în componenţa Republicii Moldova, trăiesc aproximativ 500.000 de oameni. Oficial, recensământul din 2004 ne spune că 40% s-au declarat moldoveni, 31% ruşi, ceva mai puţini ucraineni şi restul alte etnii. Românii ar fi doar 1.000, susţine acelaşi document.

…şi în realitate

Realitatea pe care oamenii de acolo o spun e însă cu totul alta. Transnistria are zece oraşe şi 69 de comune. Sunt foarte multe localităţi rurale unde românii sunt majoritari. Doar în oraşe există, ce-i drept, un echilibru între etnii. Că multora le-a fost frică la recensământ să declare că sunt români sau că datele au fost răstălmăcite de autorităţile separatiste nistrene, asta e o cu totul altă problemă, ridicată la vremea ei chiar de instituţiile internaţionale care se ocupă cu apărarea drepturilor omului.

Speranţe

Am făcut această mică paranteză ca să înţelegeţi contextul în care din 1988 până în 1992 se înfiinţează în Transnistria peste 100 de şcoli în grafia latină. După zeci de ani de sovietizare, românii doreau ca odraselele lor să înveţe în limba propriului suflet.

Cumplitul an 1992

Vine cumplitul an 1992, când pe malul stâng al Nistrului apar forţele separatiste, susţinute de Moscova, rupând acest teritoriu din firavul trup al Republicii Moldova. Nu intrăm în amănunte de ordin politic sau militar, ci vom vedea o parte din consecinţele acestei situaţii pentru românii de aici. Un profesor de la o şcoală românească de pe malul stâng al Nistrului defineşte cel mai clar ceea ce s-a întâmplat în 1992. „Vrei să striveşti un popor? Ucide-i şcoala!”. Asta se şi întâmplă. Limba Română e împuşcată.

Litere împuşcate 

Relatările martorilor despre acele zile sunt terifiante. Miliţieni transnistreni şi soldaţi cazaci veniţi în sprijinul separatiştilor dau buzna în şcolile româneşti, în timpul orelor, când în clase erau elevi şi dascăli. Văd pe tablă cuvinte scrise în Limba Română, scot pistolul şi trag în literele acelea, ca şi cum ar fi vrut să omoare cel mai înverşunat duşman. Apoi strigă spre elevi şi dascăli că de acum înainte lecţiile se vor desfăşura numai în ruseşte.

Ruguri pentru Limba Română

Nici măcar nu exista în mintea acelor barbari noţiunea legată de dreptul fiecărui om, fiecărei etnii, fiecărui popor de a învăţa în limba maternă. Şi dacă ceea ce se întâmplase deja nu era suficient, s-au aprins şi ruguri în curtea şcolilor. Toate cărţile în limba lui Eminescu, multe, puţine, câte erau atunci, au fost aruncate în foc. Marea majoritate a şcolilor româneşti au fost apoi închise. Unele clădiri au fost transformate în cârciumi sau depozite, în altele se face carte în alfabetul chirilic.

Doar opt şcoli

Din 1992 până azi, numai opt şcoli româneşti au rezistat acolo. Dar cu sacrificii uriaşe din partea profesorilor şi elevilor. Conform legislaţiei regimului separatist, aceste instituţii de învăţământ sunt nestatale sau private şi nu beneficiază de nicio finanţare din partea “Guvernului” de la Tiraspol. Ele se află sub autoritatea Ministerului Educaţiei de la Chişinău, care le şi susţine financiar.

Bastioanele românismului

Liceul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol, Liceul Teoretic „Lucian Blaga” din Tiraspol, Liceul „Evrika” din Râbniţa, Liceul „Alexandru cel Bun” din Tighina, Liceul „Mihai Eminescu” din Dubăsari, Gimnaziul din satul Roghi, Şcoala-internat din Tighina şi Gimnaziul din Corjova. Acestea sunt cele opt bastioane al Limbii Române în Transnistria.

Şcoala “pe roţi”, la Grigoriopol

Presiunile uriaşe exercitate de separatişti nu au încetat nici după 1992. Liceul din Grigoriopol, de pildă, este “unica şcoală pe roţi din lume”, aşa cum descriu situaţia, cu un surâs amar, dascălii din acest loc.

Zi de zi, din 1996 încoace, elevii şi profesorii se întâlnesc într-un punct al oraşului, se urcă în câteva autobuze şi pleacă peste „graniţa” de la Nistru, cale de 34 de kilometri, până în satul Doroţcaia, aflat sub autoritatea Republicii Moldova. Aici, în şcoala sătească, învaţă copiii din Grigoriopol. Pentru că la ei acasă nu au voie.

Şcoala pustie din Râbniţa

La Râbniţa, elevii şi profesorii lor îşi desfăşoară activitatea în grădiniţa uzinei metalurgice din oraş, după ce liceul lor a fost evacuat cu forţa, în 2004. Culmea e că la vremea aceea tocmai se dăduse în folosinţă un nou corp de clădire, construit din banii Chişinăului. Toată clădirea stă în paragină de atâta amar de vreme.

Devastarea liceului românesc din Tiraspol

Tot atunci, Liceul Teoretic „Lucian Blaga” din Tiraspol e devastat, într-o noapte, de forţe bine antrenate în acest scop. Mobilierul distrus, materialele didactice călcate în picioare. Până şi instalaţia electrică e smulsă din pereţi. A fost nevoie de aproape un an pentru ca şcoala să poată reintra în funcţiune. Lucrările de refacere au fost, evident, susţinute de Guvernul Republicii Moldova.

Alungaţi din Dubăsari

La fel s-a întâmplat şi în cazul Liceului „Mihai Eminescu” din Dubăsari, devastat şi evacuat în 1996. Elevii şi profesorii au găsit în şcoala din satul Cocieri, la 18 kilometri distanţă, posibilitatea de a-şi continua lecţiile.

Asediul din Tighina

Un fapt cutremurător se petrece la Tighina, tot în 2004. Şcoala-internat este pentru mai multe zile asediată de miliţia nistreană. Profesorii şi elevii s-au baricadat în clădire. Teama lor era că şcoala va fi închisă, dacă vor ceda. Oameni din oraş se strecoară pe timpul nopţii, aumându-şi riscuri enorme, şi aprovizionează cu mâncare şi apă pe aceşti adevăraţi eroi. Comunitatea internaţională este revoltată de situaţie. Se ajunge până acolo încât funcţionari ai Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa vin la Tighina şi oferă apă şi alimente celor din clădire. Regimul separatist cedează în cele din urmă. Dar numai în acest caz.

Rusia învinsă la CEDO

Profesorii din şcolile româneşti din Transnistria reacţionează în faţa tuturor acestor fărădelegi. Astfel că în 2004 au dat în judecată Federaţia Rusă, la Curtea Eurpeană pentru Drepturile Omului. Moscova este trasă la răspundere, acuzată că susţine regimul separatist de la Tirapol care încalcă dreptul românilor din stânga Nistrului de a învăţa în limba maternă. Vârful de lance al acestei lupte este Liceul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopl. Acţiunea juridică e susţinută de avocaţii organizaţiei pentru apărarea drepturilor omului din Chişinău, Promo-LEX. Abia în 2012, pe 19 octombrie, se dă sentinţa. Federaţia Rusă e condamnată.

Doar o bucată de hârtie

Un verdict care nu e mai mult decât o simplă bucată de hârtie. Pentru că situaţia românilor din această parte de lume nu s-a îmbunătăţit în niciun fel, după 2012. Ce ar trebui să ştiţi, în schimb, este că rândurile pe care le-aţi citit în acest material reprezintă o parte din abuzurile comise de separatişti, din 1992 până în prezent, împotriva celor care luptă pentru cauza Limbii Române.

Două stindarde  

Pot spune că am avut onoarea, cu mulţi ani în urmă, să cunosc doi oameni pe care îi consider nişte stindarde ale românismului de dincolo de Nistru. Eleonora Cercavschi, director al Liceului “Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol, şi Ion Iovcev, director al Liceului Teoretic “Lucian Blaga” din Tiraspol. Şi, îndrăznesc să spun, doi prieteni ai mei.

Noul an şcolar

La 1 septembrie va începe un nou an şcolar în Republica Moldova. Se vor întoarce în clase şi elevii din cele opt şcoli româneşti din stânga Nistrului. Ca la fiecare început de nou an de învăţământ, ar trebui să se facă un careu în curtea şcolii. Cu participarea tuturor elevilor şi cadrelor didactice. Să fie intonat imnul Republicii Moldova şi să se înalţe drapelul statului.

Numai în clasă

Dar în Transnistria şcolile româneşti nu au voie să facă aşa ceva. Dau ca exemplu ce se întâmplă an de an la Liceul Teoretic “Lucian Blaga” din Tiraspol. Elevii şi profesorii se reunesc într-o clasă transformată în sală de festivităţi. Afară stau de pază miliţienii. Nu cumva ca interdicţia oficială să fie încălcată.

De luat aminte

Ar trebui să-i vedeţi pe elevii din acest liceu cu câtă mândrie îmbracă portul popular. Să le vedeţi lacrimile pe obraji când recită o poezie de Eminescu. Să le auziţi glasul tremurând de emoţie printre notele unei melodii din folclorul strămoşesc. Pentru că numai aşa, poate, noi, cei din România, am înţelege că trebuie să preţuim ce avem cu adevărat mai sfânt. Limba Română.