Bucureştii în timpul ocupaţiei. Ce au fost obligaţi să facă bucureştenii

Bucureştii în timpul ocupaţiei. Ce au fost obligaţi să facă bucureştenii
24 octombrie 2017 Printează articolul

Bucureştii în timpul ocupaţiei s-a tradus prin anumite acţiuni. Iată ce au fost obligaţi să facă bucureştenii în timpul ocupaţiei, între 1916 şi 1918. Locuitorii Capitalei au fost obligaţi să aprovizioneze armata lui Mackensen cu plăpumi, cămăşi, brâie şi clanţe de uşi.

Uite, dom-ne, poftim, intrăm în luptă!

A venit timpul ca România să renunţe la neutralitate. Se referă la decizia Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916. Destul am stat pe margine, din ‘914 încoace. Gata!

Aşa e, domnule Aristide?

Aşa e, doamnă.

Acum te rog să-mi dai două kilograme de carne de vită. Am diseară nişte musafiri.

Doamnă, îmi pare rău, nu se mai poate!

Cum adică?! Se dă un pas înapoi coana Elena.

Vedeţi şi dumneavastră, este miercuri.

Se cunoşteau de o viaţă, clientul şi măcelarul cel mai bun din cartier, care iţi aducea marfa direct acasă, trimiţând pe unul dintre angajaţii lui în fugă, să onoreze şi cea mai neînsemnată comandă. Acum uite ce face!

Nu fac eu, doamnă, de capul meu, parol!

Da’ cine?

Guvernul, doamnă!

Aşa ceva nu am mai văzut de când sunt, se întoarce pe călcâie duduia şi pleacă, roşie la faţă, cu glasul piţigăiat de un asemena afront.

Şi totuşi măcelarul nu are nicio vină. El respectă Ordonanţa Consliului de Miniştri.

Doamnă, îi spusese comerciantul clientei sale, dacă veniţi mâine vă servesc cu cea mai mare plăcere. Azi nu am voie.

Ordonanţa din 2 septembrie 1916 interzice vânzarea de carne de vită, de pasăre şi de vânat în zilele de luni, miercuri, vineri şi sâmbătă. Decizia are la bază avizul Comisiei centrale de aprovizionare din 31 august, acelaşi an, prin care aceste tipuri de carne sunt considerate de “strictă necesitate”. E război. Priorităţile se schimbă.

Ca urmare, halele, pieţele, măcelăriile sau orice alt local public au interdicţie de a mai face un asemenea gen de comerţ în perioada sus-amintită, în fiecare săptămână. Fundamentul actului normativ stă şi în Legea stării de asediu, aşa că nu te pui cu diriguitorii.

Mai ales că aceia care încalcă noua prevedere sunt ameninţaţi cu amendă de până la 2.000 de lei şi închiderea localului.

Căderea Bucureştiului

S-a facut aşa, deodată, linişte de mormânt în tot Bucureştiul. Străzile sunt cât de cât animate, ce-i drept, dar nimeni nu scoate un sunet. Ca şi cum se aşteaptă ceva care va da peste cap universul.

Cerul plumburiu. Unii aleargă de nici ei nu ştiu încotro.

Apoi, deodată, nişte băieţi cu sarsanalele în spinare încep să lipească afişe pe unde nimeresc, luând la bidinea toţi stâlpii pe care-i văd în cale.

După ei, lumea se strânge ca un ciorchine în dreptul fiecărei foi, să vadă ce veşti aduce administraţia, încă românească.

Ordonanţa e dată de prefectul Capitalei, generalul Mustaţă.

Bucureştenii sunt pe această cale anuntaţi că în curând vor intra în oraş învingătorii. Adică trupele germane. Se cere întregii suflări o “purtare cuviincioasă”.

Trebuie să le arătam ocupanţilor că nu numai armatele noastre au fost învinse şi obligate să se retragă spre Moldova.

Şi civilii, cei care au rămas pe loc, urmează a dovedi că, într-un fel, se predau, în acest scop fiind obligaţi să ţină uşile caselor lor deschise. Pentru ca soldaţii armatei învingătoare să-şi aleagă, fără niciun fel de obsacol, acea gospodărie în care vor dori să locuiască în timpul prezenţei lor în această urbe.

“La intrarea în Capitală a armatelor Imperiale germane, toţi locuitorii, bărbaţi şi femei, vor avea purtare cuviincioasă, oferind cu bunăvoinţă găzduirea de care vor avea trebuinţă. Porţile şi uşile caselor vor fi deschise”.

Observaţi, aşadar, lipsa de echivoc în aceste propoziţii, adăugând imperialul scris cu “I” mare, ca să fie foarte clar cât de mici devenisem noi, învinşii.

Bucureştenii sunt totodată avertizaţi că dacă vor face cel mai mic gest de nesupunere, prin injurii şi semne obscene, sau de revoltă, folosind vreo armă ascunsă, împotriva vremelnicilor stăpâni, altceva decât moartea prin împuşcare, pe loc, nu-i aşteaptă.

Avertismenul lui Mackensen

Şi iată deci cum se instalează vrăşmaşul peste grumazul nostru, luând în stăpânire inima României. După ce armatele noastre suferiseră o grea înfrângere pe Argeş si pe Neajlov, aşa cum reţin cronicile vremii, în data de 20 noiembrie/3 decembrie 1916. 

Capitala e mai degrabă abandonată în mare grabă de oastea românească, împresurată din toate părţile de prea puternicii şi numeroşii ei duşmani.

La numai trei zile după confruntarea de care am făcut mai devreme vorbire, generalul Mackensen defilează, în fruntea trupelor sale, pe înfriguratele străzi ale unui oraş bulversat de o răsturnare atât de grabnică şi neaşteptată a situaţiei frontului.

Alte trei zile sunt necesare pentru ca noua administraţie să-şi desfacă bagajele şi să treacă la emiterea de ordonanţe. Prima dintre ele, deloc prietenoasă.

“Oraşul Bucureşti e ocupat de trupele mele şi intră sub legile de război”.

Feldmaresalul se arată îngăduitor. Cu anumite condiţii. “Noi ducem război contra armatelor româneşti şi ruseşti, iar nu contra poporului român”.

Ocupantul promite, în esenţă, că va garanta viaţa şi avutul celor ce vor aplica vechea zicală “capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”. Pe când aceia ce se vor arăta duşmanoşi faţă de trupele germane ori vor oferi sprijin armatelor româneşti şi ruseşti, vai de sufletul lor. “Pedepsit cu moartea”, întunecat este tonul cu care se încheie cazonul text.

Alte buletine, alţi bani

Acum chiar că nu mai e niciun motiv să spui ceva. După ce a luat la cunoştinţă acest ordin, domnul Dumitru se uită în stânga, se uită în dreapta, apoi nu mai are curajul să privească nici măcar înainte. Merge unde o vedea cu ochii. Până dă peste amicul său, Nae.

Ai auzit ce ni se pregăteşte?

Ce?

Trebuie să ne prezentăm cu toţii la secţiile de Poliţie, să ne luăm noile foi de identitate. “Personal Auswais”.

Nu ştiam.

Acum ştii. Te duci cu o poză, să ţi se lipească. Nu pe frunte. Pe noua identitate.

Domnule Dumitru!

Se trezeşte strigat de undeva, parcă de nicăieri, de o voce totuşi cunoscută.

Când se întoarce, dă peste vecinul de stradă, domnul Corneliu.

Ştii ce ne aşteaptă?

Deja îl trec fiorii.

Bani noi, domnule! Tot lei. Dar nemţeşti.

Lei nemţeşti?

Da, tipăriţi la ei în ţară.

Bani de ocupaţie.

Uite, poftim, de 25 de bani, de 50 de bani, de un leu, doi, cinci, 20, 100 şi 1.000 de lei. Miliarde, domnule!

    

Cum miliarde?

Cât au tipărit în total şi au adus în teritoriul românesc pe timpul ocupaţiei.

Cât?

Peste două miliarde de lei, monşer!

Vai de mine şi de mine!

Dar hai să-ţi spun acum alta şi mai tare, ce ştiu din sursă sigură.

Mai rău de atât?

Germanii au pus la punct planul de tipărire a banilor de ocupaţie încă înainte să cadă Bucureştiul în mâna lor, adică prin octombrie ‘916. Cum s-ar zice, ei erau absolut siguri de mersul războiului.

Domnul Dumitru se simte de parcă ar fi primit o bâtă direct în moalele capului. Mai ceva ca atunci când Capitala fusese bombardată de avioanele şi zepelinele nemţeşti, imediat după ce am declarat război Puterilor Centrale.

Ne loveau din ce în ce mai eficient. Morţi au fost 624, iar răniţi 1.066, plus 300 de case grav avariate. Auzi, domnule, 200 de străzi afectate!

Rechiziţia de plăpumi

Domnule Florescu, haideţi afară, strigă agentul din stradă.

Nici nu se luminase bine de ziuă. Puternicele bătăi în poartă nu contenesc.

Ce e, dom-ne, ce s-a întâmplat? Stâlpul casei iese în pajama, să vadă care-i baiul.

Scoateţi tot ce aveţi călduros, plăpumi, pături, flanele, blănuri, vine îndemnul grăbit al mustăciosului în uniformă, cu catastiful la subraţ şi chitanţierul pregătit.

Domnul Florescu face doi paşi, pe trotuar, şi atunci îşi dă seama de zumzetul care cuprinsese întreg cartierul. La fiece casă, aceeaşi privelişte. Câte un agent strigă, iar oamenii nu au altceva mai bun de făcut decât să se supună.

Uite aşa zboară din gospodării acareturile cele mai de preţ. De parcă un iureş nevăzut i-ar face pe toţi proprietarii să fugă unde văd cu ochii, goniţi de un mare pericol.

Stai aşa, că nu e totul. Cămăşi, pantaloni, ciorapi de lână, brâie. Toate trebuie “donate”, deci golirea dulapurilor. De tot ce e mai gros. Şi de mai bună calitate.

Unii s-au apucat să se certe cu aplicanţii acestei reguli, dar până la urmă şi-au dat seama că nu au cum să opună rezistenţă.

Maria vine la soţul ei şi îl linişteşte.

Hai, bărbate, să le dăm ce vor, că de aştia nu scăpăm!

Cei doi soţi se întorc în casă, îşi liniştesc copiii, apoi se apucă să facă un mic inventar cu tot ce dau şi ce le mai rămâne. Două plăpumi, trei brâie, două pături, şapte cămăşi, trei perechi de pantaloni, trei de ciorapi de lână, o flanelă.

Aoleo, şi flanela! Era moştenire de la bunică-mea, deplânge bărbatul soarta lucrurilor sale.

Se duc apoi la poartă cu tot calabalâcul şi îl predau băieţilor care încarcă acareturile în camioane. Nu înainte ca agentul să numere ce a primit. Notează în caietul cel mare numele familiei şi contribuţia “benevolă”, dar scrie şi pe o foaie mai mică întreaga cantitate, împărţită pe căprării.

Foaia din urmă rămâne la familia Florescu. E un fel de chitanţă de care oamenii aceştia se vor folosi într-un singur mod, să demonstreze că au îndeplinit ordinul.

Hai în casă, repede, că am îngheţat de frig, îşi strigă soţul consoarta. Se întorc, trântind poarta în nasul agentului.

E ger de crapă pietrele. De, ca în ianuarie. Da’ parcă ianuarie ăsta, din 1917, e mai rău ca toate celelalte.

Maşinile din stradă, încărcate cu atâtea “daruri”, pornesc greoi, ba scârţâind, ba împiedicându-se în câte o groapă. Mai să le sară cât colo roţile. N-ar fi exclus, după câte blesteme le-au încins osiile.

E drept că de câteva zile apăruseră pe stâlpi şi pe zidurile caselor nişte afişe ale Guvernământului German prin care bucureştenii erau anunţaţi că sunt obligaţi să predea ocupantului, în total, 15.000 de plăpumi sau pături, 20.000 de cămăşi, pantaloni şi ciorapi de lână, 30.000 de brâie şi de veste groase şi 1.000 de blănuri.

Dacă nu se supunea acestei constrângeri, Capitala ar fi fost pasibilă de o “straşnică amendă”, pe care, evident, tot norodul ar fi fost obligat s-o plătească. Cine ştie cât ar fi fost şi aceea, dacă nu chiar mai usturătoare în comparaţie cu golirea lăzilor de zestre.

Afişul avea semnătura prefectului Poliţiei, Tzigara-Samurcaş.

Cartela de zahăr

S-a făcut linişte în sat, vorba aia. Pe la ora nouă, dimineaţa zic, altă bătaie în poartă. Cin’ să mai fie acum?

Domnul Florescu cât să pună mâna pe ciomag, nu alta. Nevastă-sa tocmai îşi astâmpăra copiii cu câte o fiertură aşezată cu dichis în străchini.

A, lasă, e vecinul, domnul Mateescu, se luminează la faţă cel ce mai adineauri pornise cu gânduri războinice.

Haide, domnule, ce te fandoseşti atâta, nu ştii că azi e ziua zahărului?!

Nea Matei juca când pe un picior, când pe altul, bătătorind omătul sub picioare. Florică îşi trage repede nădragii pe el, cei pe care îi mai are, găseşte o flanelă ponosită, îmbracă paltonul peticit şi hai la drum.

Ţi-ai luat cartela? 

Luat.

Hai, atunci! Ştii că ăştia nu aşteaptă.

Fiecare familie primise câte o cartelă pentru zahăr, încă din decembrie ‘916, pe care o foloseşte numai în sediul poliţiei.

Asta chiar e de pomină, şi-a spus lumea atunci. Poliţia, mai nou, se ocupă cu aprovizionarea şi vânzarea de bunuri de larg consum.

Zahărul devenise obiect strategic, iar tejghetarii nu mai aveau acces în acest sensibil domeniu.

Ca atare, te prezentai cu cartela în secţia la care erai arondat cu domiciliul, scoteai cartela, poliţaiul ţi-o bifa în dreptul lunii respective şi apoi plăteai un leu şi 30 de bani pe kilogram.

Un kilogram de zahăr pe familie.

Atât.

Operaţiunea aceasta fiind rezolvată, cei doi vecini îşi iau la revedere şi fiecare se duce în treaba lui.

Poliţia lemnelor de foc

La poliţie, dosare şi pentru lemnele de foc. Teancuri pe care le are în grijă sergentul Oprea. Azi a mai primit 22 de cereri din partea unor locuitori ai cartierului care ţine de această secţie.

Se duce în biroul alăturat, la omul de legătură cu comisia de constatare. Aici îl găseşte pe colegul său, Radu.

Am nevoie de cantitatea asta de lemne, spune Oprea.

Stai să văd ce mi-au pus azi pe masă cei de la rechiziţionare.

Comisia de care tocmai am făcut vorbire ia la puricat fiecare casă din oraş şi constată unde sunt gospodăriile părăsite de cei plecaţi în Moldova odată cu retragerea administraţiei româneşti.

Se face, între altele, inventarul lemnelor de foc găsite la faţa locului. Aceste cantităţi se pun la dispoziţia celor rămaşi în oraş, care au depus cerere pentru aprovizinarea cu combustibil solid.

Primarul Capitalei, domnul Popovici, emisese încă din 21 decembrie 1916 un ordin prin care se arăta că preţul lemnelor tăiate, ţinut strict sub control, pentru a se evita specula, este de 27,5 lei pe tonă.

Poftim, azi am disponibilă această cantitate, spune într-un târziu Radu. Poţi să anunţi pe următorii de pe lista de înscrişi să ridice cantitatea de lemne pe care au solicitat-o.

Sergentul Oprea se grăbeşte să-şi anunţe clienţii.

Stingerea la ora zece

Gata cu munca pe ziua de azi.

Nea Costele, ne vedem şi noi mai târziu, la o cinzeacă?

Ceferistul îşi invită, de ziua lui, cel mai bun amic la o clipă de relaxare în colţ, la cârciuma lu’ Pandelică.

Auzi, da’ să nu întârzii!

Prietenii îi atrag atenţia sărbătoritului să nu zăbovească prea mult acasă.

Nu de alta, dar stingerea se dă fix la ora zece seara. Dacă eşti prins că ai încălcat regula, te vede Dumnezeu. 

Poftim ce se anunţă în “Gazeta Bucureştilor”. Ordin de la prefectul Poliţiei. Despre ce vă spuneam mai devreme…

Ei, Gazeta asta! Unicul ziar pe care mai poţi să-l citeşti în timpul ocupaţiei. Celelalte au fost suspendate.

Ce afli din paginile sale? Lista cu indicaţii din partea ofiţerilor germani pentru populaţia Capitalei.

Restricţia de apă

Doamne, cât praf e posibil să fie, se înfioară doamna Catrina.

Aşa ceva mai rar, recunoaşte vecina ei.

Cât e ceasul, soro?

Puţin trecut de 12.

Deci mai avem…

Până la unu fix, când e voie de la stăpânire să ude florile din grădină şi trotuarul din faţa casei.

Comandatura Imperială dăduse ordin bucureştenilor, încă din 9 aprilie 1917, să execute această operaţiune de înviorare a naturii numai de două ori pe zi, la zece dimineaţa şi în miezul zilei, la unu. Atât şi deloc mai mult.

Restricţia apare din cauza lipsei de apă.

Pentru ca locuitorii să nu uite ce au de respectat, “Gazeta Bucureştilor” publică un anunţ în acest sens la 1 iunie. Tocmai începe vara, soarele arde tot mai tare şi cu atât mai mult e nevoie de oprirea risipei.

Ne-au luat şi clanţele de la uşi

Stă omul la el în casă, liniştit, când se trezeşte cu o lovitură în poartă. Scurtă. Nu era niciun vizitator. Nici hoţ. Ci flăcăul însărcinat cu lipirea de ordonanţe tipărite.

Acum ce mai vor?

Se ridică nea Mitică din aşternut, ducându-se agale spre uliţa principală.

Ai văzut?

Se uită în dreapta, peste gard, la amicul care se grăbise să citească înştiinţarea.

N-am văzut încă. Ce scrie?

Dom-ne, aştia ne iau tot!

Avem de predat gazul lampant, clanţele de la uşi, cazanele de alamă, saltelele, trăsurile cu tot cu cai. Cine are asemenea atelaje.

Cum, domnule, clanţele de la uşi? Da’ ce fac cu ele?!

Vom dormi pe scânduri, şuieră o concluzie de peste drum.

Eroii din Şoimari

Bisericile sunt obligate să predea, la rândul lor, clopotele. Ocupantul are nevoie de metal pentru interesele sale strategice. Frontul cere mijloace de luptă.

Dacă tot am deschis acest subiect, merită să fac o paranteză, aducând la cunoştinţa cititorilor un fapt petrecut în comuna Şoimari din judeţul Prahova. Şi aici, ca peste tot în ţară, trupele care ne invadaseră au dat ordin de rechiziţie a clopotelor.

Numai că doi săteni au curajul de a se pune de-a curmezişul ordinului şi, în mare taină, la miez de noapte, se urcă în clopotniţa din biserica satului lor, coboară odoarele cântătoare, le aşează într-o căruţă şi apoi se fac nevăzuţi.

Au mers într-un loc numai de ei ştiut şi le-au îngropat. Acolo le-au ţinut până când s-a terminat războiul.

Aşa le-au salvat, să nu fie topite şi transformate în ţevi de tun.

Cei doi oameni, pe care cu siguranţă îi putem numi eroi, s-au numit Spiridon Badea şi Constantin Dobre.

Acest fapt este evidenţiat în monografia localităţii, al cărei autor este profesorul Grigore Dobrescu. Cât priveşte informaţia în sine, ea se regăseşte în dosarul de rechiziţii şi mobilizare din arhiva Primăriei Şoimari, cu referire la anii 1915-1916.

O lecţie de care să ţinem seama

Dar să ne întoarcem la cele petrecute în Capitală, ca să vedem că perioada de ocupaţie se incheie odată cu evacuarea trupelor străine, la 30 octombrie/12 noiembrie 1918.

La puţin timp după aceea, pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Regele Ferdinand se întoarce în Bucureşti, urmat de bravii săi ostaşi.

Doi ani. La scara istoriei, un fir de aţă. Dar pentru omul de rând cum a fost oare?

Am încercat să dau viaţă câtorva posibile întâmplări din spatele acelor bucăţi de hârtie, în fond anunţurile răspândite pe cuprinsul Capitalei, ca formă de dialog între opresor şi populaţia civilă.

Ordinele au schimbat, fără doar şi poate, viaţa de zi cu zi a bucureştenilor. Le-au dat peste cap demnitatea, liniştea, înţelesul existenţei lor.

Merită aplaudată initiaţiva Muzeului Municipiului Bucureşti de a contura, prin obiecte ale epocii, acel trist peisaj. “Bucurestii sub ocupatie, 1916-1918”, un proiect coordonat de muzeografii Camelia Ene si Cezar Petre Buiumaci.

La final, un singur lucru cred că ne putem dori. Ca o astfel de experienţă să nu mai fie repetată vreodată. Dar pentru asta trebuie să preţuim ce avem. Şi să învăţăm, ca atare, din lecţiile trecutului…

 

Foto: Dan Gheorghe

 

 

 

  Categorie:
adaugă comentariu

0 comentarii

Nu există comentarii !

Adaugă comentariu