Anul Centenarului. Unde e poporul român?

Anul Centenarului. Unde e poporul român?
11 ianuarie 2018 Printează articolul

Anul Centenarului. Unde e poporul român? Dacă tot am intrat în Anul Centenarului, lansez şi eu un concurs, intitulat “Unde este poporul român?” Adică vreau să spun că sunt în căutarea acelui popor bun la suflet şi frumos la fapte. Unde e poporul român? Ştie cineva?

Ce ne invadează

Pentru că de când am intrat în acest an numai despre Marea Unire nu vorbim. Şi nu vorbim pentru că nu avem de ce. Pentru că subiectele zilei sunt, pe bună dreptate, altele. Mai întâi, cazul fabricii de transplanturi. Apoi cazul pedofilului. Sunt cazuri despre care trebuie să vorbim. Cu toţii. Şi sunt cazuri care ar trebui să ne facă să renunţăm la toate spectacolele de sunet şi lumină programate în acest an cu ocazia Centenarului.

Să lăsăm basmele

Poporul român are în acest an cu totul şi cu totul altă misiune de îndeplinit. Să se regasească pe sine însuşi. Că degeaba vom face festivaluri şi vom înălţa statui. Degeaba! Alea vor fi festivaluri ale ipocriziei naţionale. Nu de festivaluri avem nevoie, ci avem nevoie să stabilim cine suntem azi şi cine vrem să fim mâine şi în viitor.

Of, Doamne!

Mă gândeam să încep altfel acest material. Cu Măriuca Zaharia, eroina de la Mărăşeşti, copila de 12 ani care şi-a dat viaţa pentru patria ei. E unicul copil înmormântat în Mausoleul de la Mărăşeşti. Un gând sinistru mi-a trecut prin cap. Ce s-ar fi întâmplat dacă Măriuca se întâlnea în lift cu pedofilul cu epoleţi?! Da, o întrebare dureros de retorică. Şi asta ne arată care e diferenţa între 1918 şi 2018. Asta, nu altceva. Dacă Măriuca ar fi fost molestată de podofilul cu epoleţi, colegii lui, şi ei cu epoleţi, i-ar fi strigat ceva de genul “bravo, violatorule!”. Aşa, ca între colegi. De pahar, de chiolhan, de multe altele. Ştiu ei, colegii! Da, sinistru gând mai am şi eu acum. Sinistru! Gândul ăsta vine din scârba pe care o simt pentru tot ce văd în jurul meu acum.

Şi totuşi…

Dar nu pot să mă opresc aici. Nu pot! Pentru că am întâlnit în ţara asta şi altfel de oameni. Altfel. Oameni cu suflet. Oameni. Mă doare de ce se întâmplă acum. Mă doare al dracului de tare. De-asta primele cuvinte din această ţesătură de litere se referă la un îndemn. Să găsim poporul român. Să vedem unde e. Pentru că trebuie să fie undeva. Cred că ar trebui să ne uităm fiecare în oglindă. Probabil în ochii noştri vom găsi un răspuns.

Discuţii libere

Cu mulţi ani în urmă, într-o redacţie, am cunoscut o fată care era studentă la Academia de Poliţie. Şi care venise în redacţie să facă ceva practică. Era o tipă pe cât de frumoasă, pe atât de inteligentă. Mai stăteam uneori de vorbă, aşa, ca oamenii. Ştiţi ce mi-a spus la un moment dat? Că în sistemul acesta poliţienesc legea de bază e tăcerea. Şi că nimeni nu trebuie să scoată capul, să fie mai presus de ceilalţi. Dimpotrivă, să fie cu toţii o masă amorfă. Vă daţi seama că fata asta abia ce dăduse puţin cu capul de sistem, nici nu intrase bine în pâine, şi deja îşi făcuse o imagine despre ce e înauntru? Era cam debusolată şi nu mai părea atât de convinsă, ca atunci când fusese admisă în Academie, că vrea să lucreze în Poliţie. Habar n-am unde e acum. Sper că într-un loc cu mult mai bun.

Nu sunt nici eu mai bun

Doamne, în ce ţară trăim! Când a fost operată o rudă de-a mea, am mers, ca tot românul, să dau tainul la medici. Era şi medicul care a făcut operaţia, şi un alt medic, anestezist, şi asistenta-şefă, şi un medic rezident. Cel din urmă, cum vă daţi seama, tânăr. Cel tânăr a fost primul care s-a înfipt la bani. Primul! După principul “nimic nu dispare, totul evoluează”. Ştiu că unii o să spuneţi “ai dat bani, nu eşti mai bun ca ăia care au luat”. Da, recunosc. Nu sunt mai bun. Când te arde buza, nu te mai gandeşti să fii bun. Mai bun. Trebuie să mergi cu valul. Am mers cu valul.

Cum face struţul

Am stat altadată de vorbă cu un cadru medical, om în toată firea, care îmi spunea că în fiecare spital se ştie cine sunt şpăgarii şi cine sunt incompetenţii care dau diagnostice greşite. Şi de ce tăceţi? Am vrut să ştiu. De ce voi, oamenii cinstiţi, că sunteşi şi cinstiţi, şi competenţi în sistemul sanitar, de ce tăceţi? Nu mi-a răspuns cel cu care stăteam la taclale neoficiale. Nu mi-a răspuns. Da, înţeleg, mereu se va pune problema “dom-ne, am familie, nu mă pun cu sistemul, că trebuie să-mi cresc copii”. placă veche. Of, cât de veche!

Peste tot

Dau exemplu acesta ca să nu mă axez numai pe poliţişti, să spun că doar în sistemul lor e legea tăcerii şi unii îi acoperă pe alţii. Exemple d-astea cred că sunt cu duiumul în toate domeniile posibile şi imposibile.

Terifiantă experienţă

Am avut de-a face, anul trecut, cu un sistem diabolic, pur şi simplu. Un colectiv mic. Nu eram mai mult de 20 de oameni. Şi o mâncătorie fără seamăn. Se turnau unii pe altii la şef. Ba chiar mai mult decât atât. Se recrutau informatori, ca aceia să dea cu subsemnatul zilnic despre ce face fiecare în parte. Era acolo cineva care părea specializat în aşa ceva. Foarte specializat. Psihologie fină, vorba aia. Cu tot cu diploma din dotare. M-am speriat. Vă spun că m-am speriat! Am văzut în toată “splendoarea” ei foamea de a face rău a unor oameni. Femei şi bărbaţi. De a se muşca unii pe alţii.

Foamea de funcţii

Dar parcă numai acolo? Unde nu găseşti colective în care muşcăturile şi loviturile sunt la ordinea zilei?! Unde? Sau când îi vezi pe unii că aleargă după funcţii şi nu se dau în lături de a face orice pentru scaun. Dau cu coatele în stânga şi-n dreapta, nu se uită la nimic. La nimic!

Revin la oamenii buni

Şi totuşi oamenii buni sunt în ţara asta. Sunt. Revin la ei. Pentru că sunt. Din fericire. Eu i-am întâlnit şi le-am atins sufletul. Da, sunt. Dar negura pluteşte peste toţi. Parcă trăim acoperiţi de un blestem al minciunii, al răutăţii, al delaţiunii.

Poveste cu securist

Se întâmpla pe la mijlocul anilor ’80. Vine la noi acasă un ins. Bate la uşă. Nu ştiam cine e. Taică-miu îl primeşte. Taică-miu era om din popor, cazangiu de meserie, la Griviţa Roşie. Membru de partid. Dar înjura comunismul de dimineaţă până seara. Vine deci individul. Parcă mi-amintesc şi acum. Arată încă de la uşă legitimaţia. Era de la instituţia cu ochi albaştri. Fusese trimis de partid la unul dintre membrii săi. Din blocul nostru. Din câte am înţeles, umbla pe la toţi cotizanţii de partid. Din poartă-n poartă. Auzi la el, căuta informatori. La noi în bloc. Trebuia să fie un informator în bloc. Cu siguranţă că aşa a fost în toate blocurile din ţara asta. Şi nu numai în blocuri. Deci cineva care să se ducă la Secu’ şi să spună cine ce face în bloc. Mai zice individul că e pentru “cauză”. Care cauză, nene? Vrea taică-miu să ştie. “Cauza partidului”. Băi frate, odată îl văd pe taică-miu că se înroşeşte la faţă, aşa se înroşea el la mânie, şi cum era el mic de statură, dar solid, când îi scuipă lu’ securistu’ o înjurătură direct în faţă. Da’ ştiţi cum, referitor la originile partidului. Direct acolo. Securistul era cam tinerel, aşa. S-a albit la faţă, pe bune. Sigur nu se aştepta la o asemenea reacţie. N-a mai zis nimic. Aşa l-a dat pe uşă afară. Scurt şi cuprinzator. A păţit ceva taică-miu după aceea? Sigur vreţi să ştiţi. Nu, n-a păţit nimic.

Obligaţi de cine?

Apropo de ce auzim după ’89, vezi Doamne, că mulţi au dat cu subsemnatul din cauză că erau obligaţi. Obligaţi de cine? Poate de propriul interes. Nu mai e o noutate. Au spus-o alţii înaintea mea. Alţii care au scotocit dosarele vechiului regim şi au descoperit cum se turnau între ei românii. Rudele între ele. Soţii între ei. Unii, de-ai dracului, să facă rău. Alţii pentru bani şi funcţii, şi excursii în Vest.

Spre ce ne îndreptăm?

Şi totuşi oameni buni există în ţara asta. Eu tot revin şi revin la gândul acesta. Mă agăt de el ca de ultima speranţă. Că dacă nici speranţă nu mai avem, atunci nu ştiu cu ce mai rămânem.

Să luăm aminte

Suntem în Anul Centenarului, anul când ne amintim de Marea Unire. Şi în anul Unirii suntem mai dezbinaţi ca niciodată. Puroiul fierbe pe toate străzile. Fierbe şi dă pe afară. Fierbem din cauza ipocriziei. Din cauza măştilor, că nu mai ştim cine cum e cu adevărat.

Debusolare generală

Oamenii competenţi pleacă afară când văd că în ţară au şanse la carieră mai degrabă leprele şi lichelele. Tineretul nu mai ştie încotro s-o ia. Dacă întrebi un copil ce vrea să se facă atunci când va fi mare, se uită la tine de parcă ai aştepta să-ţi spună cum arată ciorba pe planeta Marte.

Aria ipocriziei

Copii, tineri. Şcoală. Hai, că mi-am adus aminte şi de un domeniu în care am scris mulţi ani. Un domeniu în care toată lumea vorbeşte despre reformă şi toţi stau cu degetele încrucişate la spate, cu semnul “dă Doamne să nu fie!”. Păi, cum să existe reformă când învăţământul trebuie să fie o fabrică de diplome şi de bani?! Cu reforma nu se mai construiau marile industrii care căpuşează şcoala românească, a tipăriturilor didactice şi a meditaţiilor particulare, şi a diplomelor de doctorat şi de masterat şi de savant.

Hectare de savanţi

Savant de renume mondial. Vă aduceţi aminte de coana Leana din capu’ statului? Savanta noastră de renume mondial. Toţi o înjurau înainte de ’89, toţi râdeau de ea. Dar, în spiritul ancestralei ipocrizii, câţi oameni în ţara asta i-au urmat exemplul după 1990? Câţi? Vedem numai în politică hectare întregi de “doctori”, “docenţi”, “savanţi”. Da’ parcă numai în politică?! Să fim serioşi! Dacă vrem să fim seriosi. Că savanţi de renume făcuţi la apelul bocancilor sunt peste tot. Unde nu sunt?! Hai să vedem câţi şefi, şefuleţi şi şefulici au buzunarele pline cu hârtii. Hai!

Să nu generalizăm?!

Să lăsăm şcoala. Ea e un exemplu. Dintre multe altele în care reforma stă la fereastră, preum un globuleţ, ca să acopere interesele. Acele interese. Cele pe care toţi le ştiu.

Nu mai pot!

Am obosit. Vă spun sincer că, sufleteşte, am obosit. Nu mai pot! Textul acesta este o răbufnire. Şi un îndemn către români să găsească poporul român. Dacă vrem cu adevarat să ne ridicăm din mocirlă.

Fiecare generaţie cu păcatele ei

Nu spun că românii din urmă cu un secol erau mai breji. Păcate au avut toate generaţiile. Când rămăsesem numai cu Moldova, după campania dezastruoasă din 1916, propaganda rusească ne şoptea, cu dulceaţă amară, să abandonăm definitiv ideea unui stat al nostru şi să ne mutăm cu toţii în Rusia. Apăruse şi un partid care se numea Partidul Evacuării. Erau destui slabi de înger, mai ales prin aşa-zisa lume bună, care puseseră „botul” la mesajele astea. Documentele arată că vreo două milioane de români fug pe cuprinsul stepelor nesfârşite.

Un exemplu de urmat

Până când a intervenit omul providenţial al României. Regina Maria. Noi o vedem azi ca pe o poetă, o visătoare. Aşa ne-o prezintă cărţile. Nu! A fost femeia de fier a vremurilor tulburi de atunci. Familiei regale române i se pregătise o reşedinţă undeva în Rusia. Regina Maria, îmi permit s-o spun mai neaoş, bate cu pumnul în masă şi pune capăt acestei depresii naţionale. Nu degeaba era mereu în mijlocul poporului, în spitale, pe front, chiar în prima line.

Unde avem de construit

O Regină Maria ne trebuie acum. Dar nu să-i ridicăm statui. Să lăsăm vorbele goale şi spectacolele. Curajul şi hotărârea acelei femei trebuie să construiască în sufletele noastre statui ale curajului de a crede că nu suntem o populaţie, ci încă mai avem demnitatea unui popor.

Lecţie pentru acum

Nu întâmplător Măriuca Zaharia, copila de 12 ani de la Mărăşeşti, se urcă în copac şi vrea să fie observator pentru bateria de tunuri românească. Când soldatul Gherghina, care stătea la baza pomului şi raporta prin telefon poziţia nemţilor, îi strigă fetei să se dea jos, că e pericol de moarte, Măriuca îi strigă “vreau să fac şi eu ceva pentru ţară!”. Se întampla în ziua de 6 august 1917. Prin vorbele acestea Măriuca ne arată că sămânţa renaşterii naţionale prinsese rădăcini adânci în sufletele românilor.

Ultima întrebare

Voi, romani, astăzi, în 2018, în afară de poleială, spectacole, statui, poezii, lacrimi patriotice, voi, oriunde vă aflaţi şi indiferent cum aţi ajuns acolo, voi ce sunteţi în stare să faceţi pentru Ţară?

 

 

  Categorie:
adaugă comentariu

0 comentarii

Nu există comentarii !

Adaugă comentariu