“Acul şi aţa” Oanei Pârvan. Olteanca ce cucereşte lumea în costum popular

22 noiembrie 2017 postat de aida Printează articolul

“Acul şi aţa” Oanei Pârvan sau cum cucereşte olteanca lumea în costum popular. O poveste despre o femeie puternică şi cu un devotament nemărginit pentru pasiunea ei.  Dacă ar fi să o caracterizez pe această femeie, aş spune în primul rând că e puternică. Apoi că dă dovadă de un devotament fără margini faţă de pasiunea ei. Şi că nimic nu a făcut-o să se oprească din visul său. Pot zice astfel că am avut privilegiul de-a o cunoaşte pe Oana Pârvan.

Cum ne-am cunoscut

Prima oară am văzut o tânără în costum popular care stătea pe un scaun şi cosea. Dar nu neapărat cu mâinile făcea lucrarea asta, ci pur şi simplu cu întreaga ei fiinţă. Nu erau doar acul şi aţa. Mi s-a părut mult mai mult. M-am apropiat de ea, am făcut cunoştinţă şi dialogul s-a legat de la sine, atât de firesc cum doi prieteni buni pot vorbi. Apoi mi-am dat seama despre ce e vorba, de sufletul ei.

Amintirile copilăriei

Oana (n-am putut rata să nu mă pozez împreună cu Oana, această olteancă îndrăgostită de portul tradiţional)  îmi poveesteşte cum cosea, alături de mama şi de bunica ei, pe când avea doar şapte ani. Bunica lucra, în vremuri îndepărtate, la o cooperativă meşteşugărească, Arta Casnică, în Tismana. O ajutau să-şi facă norma fiica şi nepoata, acasă. Nepoata creşte, ajunge la şcoli mari, îmi spune că e absolventă de Finanţe-Bănci. Dar şi cu un master în vastul domeniu al administraţiei în afaceri şi turism.

Schmbarea din 2008

Numai că de lumea satului nu s-a lăsat niciodată. Să cânte îi place mult, a fost şi solistă într-un ansamblu folcloric. Se întâmplă ceva în 2008. Are nevoie de un costum popular. Pe care şi-l confecţionează singură. Atunci se declanşează ceva în destinul ei. Vrea mai mult decât un costum. Se apucă să scrie un proiect cu finanţare europeană. Pentru a reconstrui un univers care părea definitiv pierdut.

Alergând după un credit

Un proiect european în valoare de 198.000 de euro i se aprobă. Dar cu o condiţie. Trebuie să aducă o cofinanţare de 60.000 de euro. Evident că a mers pe la bănci, să caute un împrumut. Găseşte oameni care o susţin. Se referă în mod special la un director al unei instituţii financiare care o descoase, ce şi cum vrea să facă. Dorind să se convingă de faptul că acest potenţial client chiar e mânat de microbul tradiţiei populare, vine acasă la Oana.

„M-a găsit ţesând, alături de mama. Şi în acel moment mi-a comunicat că îmi aprobă creditul, dar că nu mă va slăbi din ochi, până nu-mi voi duce proiectul până la capăt”.

O întreb cu ce a garantat împrumutul, la care mai plăteşte şi acum rate, şi zice că e vorba de terenul şi de clădirea atelierului. O investiţie răsărită în Ponoarele mehedinţene.

Mentalităţi retrograde

Dacă aveţi impresia că banii au constituit cea mai mare problemă, să ştiţi că vă înşelaţi. Atelierul cu suprafaţa totală de 180 de metri pătraţi a fost pus la punct, dotările necesare sunt şi ele în regulă. Mai era nevoie de 25 de femei care să lucreze aici. Cea cu care vorbesc acum îmi spune că le-a pus la dispoziţie un contract de muncă pe baza unei norme întregi, le-a asigurat şi o masă caldă. A găsit femei în Ponoarele, în Motru. Mâini dibace care învăţaseră arta tradiţionalelor cusături de la mame şi bunici, ca în orice casă de gospodar. Dar ce te faci cu bărbaţii lor? Aici e aici, pentru că ei nu erau de acord ca nevestele să plece de acasă şi să aibă un loc de muncă, să fie oarecum independente. Ce îmi spune Oana nu e ceva ieşit din comun. Am mai întâlnit în mediul rural asemenea mentalităţi. Până la urmă toate obstacolele au fost depăşite. Echipa e completă. O parte din angajate lucrează acasă la ele, altele în atelier. “Acul şi aţa”, aşa se numeşte atelierul.

Atunci când încercările te întăresc

Vreau să aflu dacă familia a susţinut-o. Oftează, amintindu-şi de mama ei care nu i-a vorbit o lună, după ce-a aflat ce are de gând fiica.

„Mama ar fi vrut să am un serviciu, să lucrez ca toată lumea undeva, să nu mă complic în niciun fel”. Oana e şi ea mamă, la rându-i. Are o fată de 14 ani. Ea şi fata. Ea a rezistat în toate încercările acestea. Oana şi fata. Mai mult nu prea vrea să spună, dar înţeleg foarte bine. Bucuria e că propria-i fiică e dedicată tradiţiei populare. Coase. Cum făcea şi mama ei…

A mers contra curentului

Trăim într-o ţară în care obiceiurile populare sunt într-un vădit regres, nu de ieri, de alaltăieri, ci de peste un secol. Nu mai e demult o noutate pentru cei care urmăresc fenomenul. Ce să mai spunem despre vremurile actuale, când tradiţiile sunt marginalizate. Aproape că ne era ruşine să mai îmbrăcăm un costum popular, să ne mai amintim de rădăcinile ancestrale ale poporului nostru. Cu totul alte preocupări are azi societatea, de pildă să importe obiceiuri cu un vădit caracter comercial. Cât despre costumele populare care ne inundă oraşele, iarăşi nu mai spun ceva nou dacă amintesc despre făcături realizate în obscure fabrici, dând numai senzaţia autenticului. Acesta e, pe scurt, contextul, deloc feeric, în care personajul meu decide să investească nu numai foarte mulţi bani, dar şi enorm de multă energie. Şi speranţă. O întreb dacă i-a fost frică.

„Dacă mă gândesc acum la tot ce a fost, prin câte am trecut în aceşti ani, mă apucă frica”.

Dar, în acelaşi timp, îmi dă de înţeles că a fost ca atletul acela care porneşte în cursă şi odată plecat se duce înainte ca o săgeată. Te afli în situaţia în care dezastrul apare numai dacă te opreşti, chiar şi pentru o clipă. Aşa curge discuţia noastră.

Vântul schimbării

Dar uite că lucrurile încep să se schimbe. Şi sunt tot mai mulţi români care vor să se întoarcă cu faţa spre ei înşişi.

“De câţiva ani buni încoace simt acest lucru, văd tot mai mulţi oameni care încep să caute autenticul”. Asta se traduce prin creşterea cererii de costume populare. Să ne amintim şi de iile pe care tot mai multe femei de la oraş le poartă. Oana a fost, dacă se poate spune aşa, vizionară. A intuit evoluţia percepţiei publice. Are cifre exacte, legate de ce se întâmplă acum cu producţia atelierului ei. Şi cu desfacerea. Asta înseamnă 200 de costume populare vândute în fiecare an. La care se adaugă iile – atenţie! – 150 de bucăţi pe lună.

Aprecieri de peste tot

Comenzi vin de la ansamblurile de muzică şi de dansuri populare din întreaga ţară, de la o serie de case de cultură care organizează spectacole şi îşi pun la punct propriile grupuri artistice. Dar şi de la români, în general. Şi nu numai ei. Sunt anunţat de colaborarea cu un magazin on-line din Viena. Au fost clienţi de-ai ei care au ajuns în America, în Marea Britanie, ba chiar şi în celălalt capăt al lumii, la Abu Dhabi, ducând astfel vestea atelierului deschis în Ponoarele. Din cele mai neaşteptate locuri au început să apară aprecieri pentru munca româncuţei curajoase.

Alt obstacol

Vorbim, la final, despre un aspect foarte sec, noua legislaţie fiscală. Mai pui la socoteală şi faptul că niciodată statul român nu a susţinut iniţiativele private dedicate tradiţiei populare. Taxate şi impozitate la fel ca orice altă întreprindere, indiferent de domeniu. Dar trecerea asigurărilor sociale de la angajator la angajat e o lovitură în plus.

„Am stat de vorbă cu angajatele mele şi le-am spus foarte sincer că le va scădea salariul, iar eu nu am acum capacitatea de a compensa golul creat de noua lege”.

Nu se opreşte

Simt părerea de rău în glasul ei şi îmi explică imediat de ce. Pentru că femeile acelea, din atelier sau de acasă, muncesc cu adevărat, nu se dau în lături de la niciun obstacol, nici măcar atunci când trebuie să rămână peste program şi să termine o comandă. Oana se întoarce la acul şi la aţa ei. Şi coase. E un fel de a-mi spune că nu vrea să se oprească…

Foto: Dan Gheorghe