Regele Mihai s-a întors definitiv în România

14 decembrie 2017 postat de aida Printează articolul

Da Regele Mihai s-a întors definitiv în România. Stăm pe margine şi ne uităm cum trece istoria pe lângă noi. Unii au adus candele, alţii doar lacrimi, cei mai mulţi telefoanele mobile, pentru a imortaliza cortegiul funerar pe sub Arcul de Triumf. Aşa a fost întâmpinat, pentru ultima oară, Severanul. E trecut de şapte seara şi parcă dintr-o dată sute de oameni au răsărit din toate direcţiile în aglomerata intersecţie, unde până mai adineauri făcea legea numai traficul infernal.

Ultimele clipe de glorie

Apoi, când poliţiştii au oprit circulaţia, am văzut cu adevărat întunericul coborât peste pământ. Lipseau farurile şi claxoanele. Deasupra bulevardelor nu s-au mai aprins ghirlandele Crăciunului. Au apărut jandarmii cu garduri de protecţie care să ţină la respect trotuarele. Dar în final mulţimii i se permite să îmbrăţişeze Arcul victoriilor de altădată ale poporului român, lăsând un culoar infim prin care se scurg, încet, ultimele clipe de glorie ale lui Mihai I.

Comuniunea oftatului

Am avut însă o revelaţie, stând aici, auzindu-i pe oamenii de ordine cum ne indicau să nu ne mişcăm din pătrăţica noastră. A unei naţiuni care, cel puţin în prezent, stă prea adesea încolonată. La fel simt şi când ajung în faţa Palatului Regal. Mii de ochi aţintiţi spre zidurile inundate de lumină, unde sicriul Monarhului a poposit vremelnic. Atât. Stau. Privesc. Toate vârstele şi condiţiile sociale. Cel puţin nu mai există diferenţe şi poate că măcar comuniunea oftaturilor ar putea fi un semn că încă mai avem capacitatea de a face umbră pământului nostru.

De unde porneşte totul

M-am tot uitat, de-a lungul anilor, la manualele despre Istoria României. Am văzut acolo înşiruirea de cifre. Ca şi cum ar trebui ca elevii să calculeze, ca la Matematică, procente. Lipseşte, în schimb, un aspect esenţial. Cum anume a fost construită România. Nu cifrele ar trebui scoase în faţă, ci acele generaţii care nu au acceptat neputinţa. A fost odată un anumit spirit al unui popor care a crezut în ideea că singur îţi modelezi destinul. Nu aştepţi indicaţii sau aprobări, cum am fost învăţaţi pe vremea comunismului. O mentalitate care, din păcate, e promovată şi azi de programa şcolară, să stai cuminte, vezi Doamne, în banca ta, să faci parte dintr-un tot-unitar, să nu ai păreri, să nu ieşi din rând, să nu cumva să superi pe cineva, să nu rupi bariere, să nu înoţi contra curentului.

O altă Românie

Acel popor român, din timpuri străvechi, nu era învăţat cu atâtea zăgazuri. Spun acum toate acestea pentru că am scris multe documentare istorice de-a lungul carierei mele de jurnalist, am studiat arhive, descoperind o cu totul altă naţiune. Capabilă să mute până şi munţii din loc, străbătută de fiorul solidarităţii, inventivă, sprintenă, fără false pudori ori prejudecăţi, gata să se ridice la un singur semnal. Pentru că acei români aveau în fruntea lor adevărate locomotive ale viziunii de ansamblu. Şi le respectau ca atare.

Despre anul 1992

Multă lume îşi aduce azi aminte de anul 1992, când Regele a venit în ţara sa şi a fost întâmpinat la Bucureşti de un million de oameni. Astfel sună relatările, în special ale presei străine. Suveranul a stat numai câteva zile, după zeci de ani de exil forţat, apoi a plecat. Unii îşi pun acum problema dacă nu cumva atunci a fost momentul optim pentru a se pune capăt republicii instaurată cu forţa de sovietici în 1947.

O comparaţie

Aş compara situaţia din ’92 cu a unui om care vine la uşa mea, îl îmbrăţişez, îl îmbrac în aprecieri dintre cele mai călduroase. Şi totuşi nu-l invit la mine în casă. Nu-i dau nici măcar un pahar cu apă sau un coltuc de pâine. Nimic. Ca să nu supăr pe nu ştiu cine. Sau pentru că nu am primit o binecuvântare din cine ştie ce straturi superioare. Asta e viziunea mea despre anul 1992. L-am ţinut la uşă pe Regele Mihai. Nu l-am invitat în casa noastră.

La final, despre speranţă

Ar fi însă prea simplist, consider, să mă refer la o anume formă de organizare a statului sau la reînsăunarea unui Rege. De altceva, mult mai profund, e necesar să ţinem seama. Ceva ce am ratat până acum, după 1989, anume să punem capăt exilului la care am fost supuşi fiecare dintre noi, îndepărtaţi de acele valori specifice unui popor cândva demn şi hotărât. Măcar pentru viitorul copiilor noştri să reînvăţăm că atunci când te întâlneşti cu istoria nu trebuie să stai pe margine…

Foto: Dan Gheorghe