O lecţie de viaţă. Despre ceea ce uneori uităm. Chiar şi de sărbători…

05 decembrie 2017 postat de aida Printează articolul

O lecţie de viaţă despre ceea ce uneori uităm. Chiar şi de sărbători…Vorbim adesea despre “spiritul sărbătorilor”. Dar mi se pare mai degrabă un şablon pe care puţini îl mai înţeleg în goana după alte “priorităţi” zilnice. Aş putea spune că eu sunt un privilegiat după ce am cunoscut-o pe Margareta Nagy, o femeie venită în Bucureşti, cu tot cu florile ei, tocmai din comuna Chendu, judeţul Mureş.

Dincolo de aparenţe

Până aici veţi spune că nu e nimic spectaculos. Nici măcar dacă v-aş zice că nestematele ei sunt făcute din foi de porumb. Partea cu adevărat importantă este alta şi e legată de motivaţia care stă în spatele acestor împletituri. Abia acum vom ajunge la ceea ce înseamnă iubire. Căci nu despre sentimente e vorba atunci când ne referim la ideea de sărbătoare?

Prima lecţie

Zgomotul străzii o face pe Margareta să mă invite în căsuţa ei din lemn transformată în magazin de suveniruri. Aşa o să ne auzim mai bine. Şi începe să-mi spună că de la 12 ani face tot felul de jucărioare şi păpuşi din „hainele” ştiuleţilor de porumb. Acolo, în comuna sa din Mureş, are atelierul. De la 12 ani aşadar. A învăţat de la mama ei acest meşteşug.

Atelierul

Au trecut de atunci, de la prima lecţie, mai bine de 40 de ani. O viaţă în care arta ei a călătorit peste tot în lume. Prin toată Europa şi prin America. Dar nu numai a ei. Viaţa dedicată artei. Ci şi a soţului ei, Mihai. Doi meşteri populari, înţeleg. Vorbeşte despre „atelierul nostru” de acolo, din Chendu. Atât de calde îi sunt vorbele. Mai degrabă şoptite.

Cumpăna vieţii

Văd că i s-au umezit ochii. Voi afla imediat de ce. Pentru că soţul ei a murit în urmă cu 22 de ani. O clipă tace. Apoi îmi spune că timp de două săptămâni, după tragedie, nu a mai putut să intre în atelier. Ajunsese într-o cumpănă în care ar fi vrut, poate, să termine cu tot ce însemnase munca asta. Orice amănunt i-ar fi adus aminte de jumătatea dispărută. Nu trebuie să-mi spună mai mult ca să înţeleg cât s-au iubit aceşti oameni.

Pentru el…

Numai că într-o zi parcă i se deschide un orizont, cum nu mai văzuse până atunci. Era un nou început care îşi trăgea seva din trecut. Din pasiunea soţului pentru flori. Margarete şi trandafiri. Şi atunci mâinile ei au început să împletească flori din pănuşi. Aşa, pur şi simplu. Dincolo de orice explicaţie logică era imboldul. Se gândea la bărbatul ei şi lucra. O făcea în numele lui. Pentru el.

Un legământ

A împletit o coroană din margarete şi trandafiri pe care i-a aşezat-o pe mormânt. Şi-a pus în gând ca, de atunci încolo, numai flori să împletească. Florile care îi plăceau lui Mihai. Doar atât. Fără păpuşi, fără jucării, fără nimic altcea. Numai flori.

Fiul şi nora

Mă uit la căsuţa asta din lemn, unde stă Margareta în aşteptarea clienţilor din Bucureşti, şi îmi dau seama că e pilnă cu flori. Numai flori. Margarete şi trandafiri. Spune că nu e singură în atelierul din Chendu. O ajută fiul, pe care îl cheamă tot Mihai, şi nora, Monica.

„Nu mă voi opri niciodată”

Niciodată nu oboseşte. Ea, Margareta, îmi spune asta. Nu oboseşte când împleteşte, ore în şir, în atelier, florile din pănuşi. Aflu că a creat nu mai puţin de 600 de modele de flori în aceşti 22 de ani. Şi nu se opreşte, îmi spune la finalul scurtei noastre discuţii. „Nu mă voi opri niciodată”. Pentru că în fiecare zi se gândeşte la dragostea vieţii ei.

Foto: Dan Gheorghe