Eroina de la Mărăşeşti. Măriuca Ion Zaharia, copilul întregii Românii

09 august 2017 postat de aida Printează articolul

Măriuca Ion Zaharia trebuie să fie mai mult decât eroina de la Mărăşeşti, copila scoasă din manuale şi de care să-şi amintească doar lumea din jurul Mărăşeştiului, ci trebuie să fie copilul întregii Românii.

Cercetările întreprinse în anii din urmă de inimoşi profesori din oraşul Mărăşeşti au dus la concluzia că în satul vrâncean Pădureni, locul unde a văzut lumina zilei Măriuca Zaharia, nu mai trăieşte azi nimeni care să fie descendent al eroinei din 1917. Potrivit datelor culese din teren, se ştie că Măriuca se naşte în anul 1905 în familia lui Ion Zamfir. Pe de altă parte, Maria avea bunici în satul Haret, aflat la mică distanţă de Mărăşeşti. Pe bunicul ei îl chema Ion Zaharia. Din păcate, nici în Haret nu mai e cineva, la ora actuală, în măsură să spună că are vreo legătură de sânge, oricât de îndepărtată, cu familia lui Ion Zaharia.

Hotarul istoriei

Pomul în care se urcă Măriuca, în ziua de 6 august, se află pe teritoriul satului Haret, deci putem trage concluzia că în perioada aceea fata se afla la bunici. Evident că acel copac nu mai există azi. Cu toate acestea, locul este marcat printr-un monument de mici dimensiuni care se găseşte în curtea unui localnic. Mergând acolo, gazda m-a primit cu braţele deschise, invitându-mă să văd monumentul. Aşa mi-a spus că face cu toţi cei care vin în Haret şi caută acest loc. Nu e om în Haret care să nu se mândrească, atunci când aude de Măriuca, toţi vorbind cu însufleţire de fetiţa pe care oamenii de aici o consideră de-a lor. Mica piatră a hotarului istoriei a fost inaugurată în 1977.

Bustul din faţa şcolii

Tot atunci a fost dezvelit bustul Măriucăi, în faţa şcolii din Haret. An de an, întreaga suflare a satului se strânge în jurul acestei statui, de Ziua Eroilor. Copii şi adulţi, cu toţii aduc flori şi cântă. Dar nu numai din Haret vine lumea, ci şi din localităţile alăturate. Şi din oraşul Mărăşeşti. Este un mod prin care oamenii vor să-i arate Măriucăi că nu e singură. Că nu a fost niciodată uitată de conjudeţenii săi. Ci preţuită pentru curajul de care a dat dovadă în cel mai cumplit moment al bătăliei de la Mărăşeşti.

Lecţia din Mausoleu

Măriuca nu mai are deci pe nimeni din familia ei. Doar pe oamenii din Haret şi din alte sate vrâncene. Şi pe profesorii din alte zone ale ţării care îşi aduc elevii la Mausoleul din Mărăşeşti. Cei care nu uită să le spună povestea fetiţei a cărei ultimă suflare a îngheţat la 12 ani. Chiar muzeografii din Mausoleu mi-au spus că nu e grup de elevi care să nu meargă în faţa mormântului Măriucăi. Acolo, profesorii ţin elevilor o lecţie cu totul specială. Pentru că, aşa cum Nicolae Iorga spunea, şcoala nu e doar locul în care se predau lecţii. E şi locul în care se modelează caractere. Povestea Măriucăi nu e doar despre război şi sacrificiu. E, mai presus de toate, un model de viaţă. Care poate fi aplicat în toate timpurile, şi de pace, şi de război. “Vreau să fac şi eu ceva pentru ţară”. Asta e lecţia pe care Măriuca o predă tuturor generaţiilor.

Programa inutilităţilor

Se poate spune, iată, că profesorii, mulţi la număr, din fericire, fac mai mult decât le cere programa şcolară. Şi le vorbesc copiilor despre Măriuca. Pentru că în programa şcolară, de după 1990, fetiţa aceasta nu-şi mai găseşte locul. Dar nu e nimic întâmplător. Nu o dată, de-a lungul timpului, dascăli din diverse discipline mi-au spus că programa de Matematică, de Istorie, de Geografie, de Biologie şi aşa mai departe, ei bine, programa e plină, pe de-o parte, de lucruri inutile. Lipsesc, pe de altă parte, informaţiile esenţiale, cele care ţin de îmbogăţirea serioasă a bagajului de cunoştinţe al elevilor. Acele informaţii de care ai nevoie în viaţa de zi cu zi. Aşa a fost la noi gândită, construită reforma învăţământului, în România actuală. Sigur că nici pe vremea comunismului Măriuca nu a fost atât de cunoscută. Exista o povestire despre fapta curajosului copil în clasele primare, exprimată prin povestirea scrisă de Dumitru Almaş. Dar în rest, din câte ştiu, nimic mai mult.

Ce facem cu noi înşine?

Dincolo însă de ceea ce fac ori uită să facă autorităţile, important este ce facem noi, oamenii din ţara asta. Eu cred că Măriuca nu ar trebui să mai fie doar copilul satului Haret. Nu ar trebui să mai fie doar unicul copil din mijlocul armatei de peste 5.000 de soldaţi, ofiţeri şi generali din Mausoleul de la Mărăşeşti. Nu ar trebui să mai fie doar copilul în numele căruia unii profesori dau elevilor de azi o lecţie de curaj. Măriuca ar trebui să fie copilul întregii Românii. Eu cred că dacă acestei fetiţe îi întoarcem spatele, ca naţiune, după ce au trecut evenimentele comemorative, preocupaţi mai degrabă de efemerele noastre griji zilnice, nu doar pe ea o ignorăm. Mă tem că există un risc mult mai profund. Că ne-am putea abandona pe noi înşine.