Moş Crăciun există! Cine credeţi că este cu adevărat Moş Crăciun?

24 decembrie 2017 postat de aida Printează articolul

Moş Crăciun există! Cine credeţi că este cu adevărat Moş Crăciun? Ei bine, o întrebare care primeşte mereu un alt răspuns. Important este, însă, că Moş Crăciun există! De data aceasta, pe Moş Crăciun l-a adus Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România.

Scrisoarea mea pentru Moş Crăciun a primit răspuns mai rapid decât mă aşteptam. Tocmai din îndepărtata Laponie. Care nu e deloc îngheţată, aşa cum ne-am imagina, căci e vorba de castelul darurilor din sufletul omenesc. Şi acolo nu e niciodată frig. Sau nu ar trebui să fie.

Cum am ajuns aici

Ştiti că am scris zilele trecute despre Cătălina, fetiţa din satul Bălăceanca, în apropiere de Capitală, unde ajunsesem cu Asociaţia “Tadeu” pentru a împărţi haine şi încălţăminte pentru cei aflati la ananghie. Astfel poposesc şi în casa unde o cunosc pe domnişoara de aproape zece ani. Cea care îmi zice cu atât de sfâşietoare sinceritate că nu crede în Moş. Ştie numai ce aude mereu de la cei mari din familia ei. Că nu au. Bani. De cadouri.

Oameni gospodari

Altfel, oameni gospodari. Le-am văzut cămăruţele curate, două la număr, în care stau împreună cu cei trei copii ai lor. Cătălina e cea mai mare dintre ei. Mai are un frăţior de vreo cinci ani şi o surioară care abia merge de-a buşilea. Tatăl lucrează pe unde apucă, prin construcţii. Pare om aşezat. Mama, la fel, atentă să asigure măcar puţinul pe care îl poate garanta un părinte. Dragostea pentru pruncii ei. Şi e deja lucru mare.

Un “nimic” care mă roade

Am întrebat-o pe Cătălina, la prima noastră întâlnire, ce şi-ar dori de la Moş Crăciun, un cadou anume, şi mi-a zis tot timpul “nimic”. O chestionasem de mai multe ori. La “nimicul” ei n-a renunţat. Nu crede în ceva ce nu s-a materializat până acum. Avea, aşa, privirea celui care a înţeles care îi este soarta. Şi s-a împăcat cu gândul. Ascunde însă destul de bine ceea ce cu siguranţă are în sufleţelul ei printr-un zambet. Am de-a face, trebuie să vă spun, cu o fată extrem de frumoasă. O zână. Păr bălai, prins în coadă, ochi căprui, mlădioasă ca o tresite. Mă roade acel “nimic” care umbreşte conversaţia noastră.

Scrisoarea

Am plecat din casa aceasta, de pe-o uliţă înfundată, cum îi zic localnicii, noroită, cum o descopăr eu, cu gândul că trebuie să-i scriu lui Moş Crăciun. Să schimb acel “nimic” măcar printr-un strop de bucurie. Nu e normal ca la nici zece ani să crezi că numai atât ţi se cuvine. Şi nu e firesc să vezi un copilaş că nu se uită spre văzduh, ştiind că nu va veni de nicăieri o şansă. Am scris acea scrisoare cu gândul la toţi copiii din ţara asta, şi am avut de-a face de-a lungul carierei mele de jurnalist cu multe asemenea destine, care nu aşteaptă nimic în seara magică a cadourilor. Şi-au dat seama cum e viaţa. Mult prea devreme…

A venit răspunsul

Dar uite că nu trec mai mult de două zile şi primesc răspuns. Mos Crăciun vine. Pentru Cătălina. Vine sa-i aducă şi daruri. Da, spun şi daruri. Nu e numai atât. Să-i arate că pe lumea asta încă există cel mai de preţ simţământ, omenia. Aşadar Moşul vine, iar “aeroportul” unde va ateriza, cu tot cu sania lui trasă de reni, şi cu echipajul spiriduşilor pe deasupra, e la Sala de Conferinţe din Bucureşti a Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România. Oamenii aceştia, a căror promptidudine o felicit, au organizat o mare şi frumoasă serbare pentru copiii membrilor asociaţiei. Dar au spus, aşa cum e creştineşte, că la masa lor e loc şi pentru Cătălina (de la stânga la dreapta – Cătăşina, Andrei şi Ionuţ). Şi pentru frăţiorul ei mai mic, Ionuţ, dar şi pentru Andrei, verişor, un băieţel de patru anişori pe care bunica îl creşte. Deci bunica e şi mamă, din nou, pentru un sufleţel plin de energie. Şi ce de energie, fraţilor!

Am plecat în misiune

Cum aflu despre intenţia notarilor, telefonez la Asociaţia “Tadeu”, de unde mi se dă numărul de telefon al bunicii. O sun şi îi spun ce şi cum. Amintesc de Cătălina şi de Ionuţ. Să meargă la serbare. Bunica mă întreabă dacă poate să vina şi Andrei. Normal că poate. Şi uite aşa, împreună cu colega mea de la ziarul online www.stiriutile.ro, Aida Dănăilă, plecam în dimineaţa de 23 decembrie spre satul Bălăceanca. Cum ajungem, copiii erau deja îmbrăcaţi, gata de drum. Stabilisem cu o seară în urmă ora de întâlnire. Trupa e pe drum. Ajungem destul de repede, pentru că sala de conferinţe a notarilor e pe Bulevardul Theodor Pallady, la o distanţă relativ mică de intrarea în Bucureşti dinspre autostrada Soarelui.

Casa de om bun

Copiii sunt primiţi cu braţele deschise. Nu sunt vorbe goale. Sincer vă spun, am simţit că intru într-o casă de om, nu într-o instituţie. Aţi mâncat ceva de dimineaţă, vă e foame? E prima întrebare din partea gazdelor. Firesc, după ce micuţii se treziseră cu noaptea-n cap. Sunt aşezaţi la o masă. Li se aduc tot felul de bunătăţi.

Baloanele

Cătălina e un pic mai retrasă. E genul care nu vrea să deranjeze cu nimic. Aşa o simt. Parcă nu e în largul ei cu atât de multă atenţie în jur. Masa e încheiată. Andrei şi Ionuţ au văzut baloane peste tot, prin holul de la intrare, pe culoare. Şi încep să le alerge. Mă joc şi eu cu ei. Puţin câte puţin, se prinde şi Cătălina în micul iureş. Acum râde. E trăirea aceea firească a copilăriei. Ochii îi strălucesc.

Semnalul aşteptat

Nu mai trece mult şi începe spectacolul, într-o sală cu câteva sute de locuri. Atmosfera zburdă odată cu prichindeii care nu au astâmpăr. Formaţiile de dansuri şi de cântece umplu, pe rând, vasta scenă. Şi, într-un final, se aude clopoţelul. Ropotele de aplauze îl primesc pe Moş Crăciun. Mă uit la Cătălina şi o văd iarăşi acoperită de gândurile ei. Fără să lase pe nimeni să i le desluşească.

Moşul cu barba lui

Toţi copiii, evident, fug spre jilţul unde s-a aşezat, cu tot cu barba-i lungă, şi cu vocea gravă, Moşul. A primit un microfon, să se facă auzit în toată zarva asta. Rosteşte, pe rând, numele destinatarilor. Pe fiecare pachet e trecut numele. Transmisesem şi eu cu o seară înainte, pe e-mail, numele celor trei copilaşi din Bălăceanca. Acum ne-am dus şi noi patru pe scenă, normal. Eu şi cele trei cunoştinţe ale mele.

Au venit jucăriile 

Şi ce-mi văd ochii? Nişte maşini mai mari decât Andrei şi Ionuţ.

Şi o pungă roz, voluminoasă şi aceasta, plină cu tot felul de cutii îmbombonate, pentru Cătălina. Să vă spun cum a fost cu prietenii mei. A stat fiecare, când i-a venit rândul, în braţele Moşului. Andrei, cel care era mai înfipt, acum pare speriat.

Pe când Ionuţ, cumintele grupului, îşi face curaj şi spune o poezie. La microfon, de-l aplaudă toată asistenţa. Cătălina e departe de tot ce se întâmplă acum în jurul ei. Să fi uitat să se bucure? Sau, mai rău, să nu fi învăţat asta încă? Nu ştiu ce să zic. Chiar nu ştiu.

Soba nouă e gata

Ne-am întors în Bălăceanca pe la pranz şi părinţii ne aşteaptă în poartă. Tatăl, înalt, cu faţa arsă de soare şi mâinile tăbăcite de muncă, îmi spune că toată dimineaţa a făcut o sobă în bucătărioara pe care cei doi soţi o amenajează încetul cu încetul. Ştiam de la soţia lui, când am venit aici prima oară, că le-au trebuit zece ani ca să transforme vechiul grajd într-o cameră. Au pus cărămidă peste cărămidă, să-şi construiască viaţa. Ce observ la aceşti oameni e că sunt uniţi. Cu puţinul lor, cu lumea lor. Dar e a lor.

La colindat

Cătălina mi-a zis că în seara Ajunului va ieşi la colindat, în sat, alături de fratele ei şi de verişorul lor, Andrei. Bunica îmi povestise că fetiţa, acum în clasa a IV-a, a mers singură la şcoală încă din prima zi. A înţeles repede că trebuie să se ţină de drumul ei. O întreb ce materie îi place. Matematica. Părinţii îmi confirmă notele foarte bune.

Urarea de final

Ce îţi urez ţie, Cătălină, mai ales că peste câteva zile vei împlini zece ani, e să te ţii întreaga viaţă de drumul tău. Şi să crezi că Moş Crăciun, în puritatea spiritului său, există cu adevărat. Trebuie doar să ridici capul şi să priveşti în zare. Să nu te mai uiţi în jos şi să ai impresia că nu ţi se cuvine nimic. Priveste in zare!…

Foto: Dan Gheorghe