Copilul Eroului Necunoscut și cei zece soldați

11 august 2017 postat de aida Printează articolul

Câţi dintre noi ştim cum a fost ales Eroul Necunoscut, cine este copilul Eroului Necunoscut, care a fost destinul acelui copil și care este legătura cu cei zece soldați? Astăzi vă vom conduce înapoi, în trecutul însângerat al României, al unei ţări care pe atunci avea patrioţi şi români cu multă dragoste de ţară.

„Cum ți-e scris” 

De multe ori se spune despre destin, “cum ţi-e scris”. Nu e deloc o poveste, dacă ar fi să luăm aminte numai la cele ce veţi afla în continuare despre un copil care n-a trăit mai mult de 12 ani.

Pare că cineva sau ceva i-a ursit în Cartea Vieţii o singură misiune. Aceea de-a alege unul dintre cele mai mari, dacă nu chiar cel mai mare simbol al României, Eroul Necunoscut. De aceea şi el, puştanul, a rămas în istorie drept Copilul Eroului Necunoscut.

Amilcar Săndulescu, meteorica fiinţă născută în 1911, la 20 februarie, în satul vâlcean Mădulari de Beica. “Băiat plăpând şi scund”, cum îl descriau profesorii lui.

O ţară plină de morminte

Câtă suferinţă a provocat poporului român Primul Război Mondial! Putem înţelege dacă ne lăsăm imaginaţia liberă, ca să vedem o mare parte a României acoperită de cruci. Erau morminte săpate la repezeală, pe câmpuri, de-a lungul drumurilor sau la marginea satelor. Moviliţe însângerate de gloanţe şi obuze.

Avem date certe ale dezastrului şi putem vorbi despre 330.000 de soldaţi şi ofiţeri morţi sau dispăruţi. Adăugându-se alte 650.000 de victime din rândul civililor. Sunt cifrele prezentate, la finalul conflagraţiei, în Buletinul de Informaţii al Secţiei a II-a din cadrul Marelui Cartier General al Armatei Române.

Funeralii pe tot cuprinsul patriei

Un efort naţional urmează, de la Ministerul de Război venind ordinul ca toate osemintele celor ce şi-au dat viaţa pentru ţară să fie strânse în noile cimitire militare. Fiecare localitate avea datoria să-şi mobilizeze întreaga suflare, să meargă la mormintele ad-hoc de pe raza comunităţii respective, să dezgroape rămăşiţele pământeşti şi, cu preoţii în frunte, să-şi îngroape eroii în perimetre bine stabilite. După cum scria în Legea 502 din 27 februarie 1919.

Nu va mai trece mult timp şi, pe 12 septembrie, acelaşi an, se constituie Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război”, prin Decretul-Lege 4106, sub înaltul patronaj al Reginei Maria. Structură naţională menită a se îngriji de tot ceea ce înseamnă memoria jertfitelor suflete.

Codul numeric

Compatrioţii noştri care porniseră în luptă nu aveau asupra lor acte de identitate, ci bănuţi metalici pe care îi purtau la gât. Pe acea bucată era înscris un cod numeric. Acesta corespundea cu datele despre fiecare individ de la unitatea sa militară. Dar în focul nimicitor bănuţii au fost distruşi. Tocmai de aceea devenea imposibil să mai ştii cum îl cheamă pe cel plecat pe drumul neîntoarcerii.

Model occidental

Belgia este prima ţară din Europa în care se instituie, după războiul nimicitor, conceptul de Erou Necunoscut, întruchipând sacrificiul tututor camarazilor, şi pe cei ştiuţi şi plânşi de familiile lor, dar în special pe cei care îşi pierduseră nu numai viaţa, ci şi numele. Modelul va fi preluat de Franţa, Marea Britanie, Italia.

La noi se pune similara problemă în 1921, Societatea patronată de Regina Maria primind însărcinarea de-a stabili modul în care va fi ales Eroul Necunoscut. Dacă în alte ţări o femeie sau un ofiţer au desemnat Eroul Naţiunii, la noi s-a mers pe un cu totul alt concept. Eroul să reprezinte voinţa unui suflet neprihănit, a unui copil.

Cei zece soldaţi

Cele mai însângerate teatre de luptă ale României vor da câte un fiu al lor, dintre cei a căror cruce purta doar un număr. Raşcoviţa, judeţul Gorj, reprezentând frontul de pe Jiu. Bălăria, judeţul Vlaşca, reprezentând linia de apărare a Bucureştiului. Azuga, judeţul Prahova, pentru importanta trecătoare a Carpaţilor. Topraisar din judeţul Constanţa, pentru frontul din Dobrogea. Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pentru Moldova, iar in final Târgu Ocna. Sunt adăugate Ciucea, în apropiere de Cluj, dar şi Chişinăul, ca semn de preţuire pentru românii de pe aceste plaiuri care luptaseră în războiul Reîntregirii.

Din fiecare localitate va fi dezhumat un erou, aşa cum va indica un copil, orfan de război sau cu note bune la şcoală, Procesiunea se desfăşoară sub ochii întregii comunităţi şi cu slujbele religioase de rigoare.

Lumea porneşte în alai, de la cimitir, conducându-şi eroul până la gară, unde este aşezat într-un vagon special amenajat, luând drumul Mărăşeştiului.

Cele zece corpuri neînsufleţite au fost aşezate în zece sicrie din stejar, căptuşite cu tablă zincată. Semănând perfect între ele.
Ajunse la destinaţie în data de 12 mai 1923, sunt preluate de garda aflată sub comanda plutonierului Sârbu şi duse în biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din localitate.

Ministerul de Război alege Copilul Eroului Necunoscut

Următoarea fază, alegerea copilului care prin glasul sufletului său va spune cine este Eroul Necunoscut al României. Operaţiunea începe în data de 1 mai 1923, când Ministerul de Război emite Ordinul 567 către Direcţia Şcoli din subordinea sa.

Ordinul arată că acela care este în clasa I de liceu, într-o şcoală militară, orfan de război, cu cea mai mare dragoste de carte, va primi cinstea de a scrie, prin propria voinţă, o filă de istorie.

La vremea aceea, ţara noastră avea patru licee militare, la Iaşi, Craiova, Chişinău şi Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte.

Răspunsul vine după numai cinci zile. Direcţia Şcoli arată că s-au primit rapoarte asupra felului în care învaţă toţi elevii de clasa I, din liceele sus-menţionate. De unde rezultă că elevul Amilcar Săndulescu s-a detaşat în mod cert faţă de restul colegilor săi.

Zece pe linie

Amilcar avea şase ani când tatăl său a fost dat dispărut, în 1917, la data de 8 martie, în urma luptelor din apropierea unui sat din Moldova. Doar atât s-a ştiut. Este ultima oară când camarazii îl văd în viaţă.

Se ştie că Amilcar a fost al treilea copil în familia învăţătorului Constantin Săndulescu. Mama celor trei fraţi se numea Maria. Tatăl a fost înrolat în 1916 în Regimentul 66 Infantierie de la Balş, luptând, pe rând, în Oltenia, Muntenia şi Moldova.

Amilcar urmează primele două clase la şcoala din satul natal, după care e înfiat de unchiul său, după tată, locotenent colonelul Cicerone Teodorescu, şeful Statului Major al Diviziei 11 din Craiova.

Puştiul parcurge următorii doi ani în grupa de Aplicaţie a Şcolii Normale de Băieti, pe care o va absolvi în 1922 cu media 9,98.

Doi învăţători din această instituţie, David şi Godeanu, spun despre Amilcar că „are o inteligenţă şi o isteţime a minţii puţin obişnuite, o stăruinţă şi perseverenţă în micile lui acţiuni de şcolar”.

Copilandrul va susţine, în acelaşi an, examenul de admitere la Liceul „Dimitrie Sturdza” din Craiova, obţinând media zece. Este primul pe lista admişilor din cele patru licee militare româneşti, în generaţia sa. Rezultatele îi sunt admirabile şi în cel dintâi an de studiu liceal, echivalentul primei clase de gimnaziu de azi. Media obţinută este 9,25.

Premiantul clasei sale în primavara anului 1923. Când primeşte vestea unei misiuni deosebite pe care o are de îndeplinit, la cererea expresă a Ministerul de Război.

Efortul unui documentarist de excepţie

Atât de multe informaţii. Şi în special atât de precise. Greu să fi ieşit la suprafaţă dacă nu ar fi existat munca de ani a unui documentarist de excepţie. Vorbesc în acest caz despre Valeria Bălescu, muzeograf al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.

Aflu mai întâi că a fost, în 1991, martora ceremonialului prin care rămăşitele pământeşti ale Eroului Necunoscut au fost luate de la Mărăşeşti şi aduse în acelaşi loc în care fuseseră înhumate în 1923, în Parcul Carol din Bucureşti. Eroul fusese scos, pe vremea comunismului, de la locul lui de veci, în miez de noapte, şi dus la Mărăşeşti.

Valeria îmi spune că atunci, în 1991, a pornit curiozitatea ei de-a afla tot ce a fost în spatele acelei clipe extraordinare, din 1923. Aşa a început să caute prin arhive, mai ales cele ale Armatei.

Reuşeşte să aducă în actualitate povestea extraordinară a modului în care e ales Eroul Necunoscut, descoperind în acelaşi timp imaginea, caracterul, dar mai ales sufletul unui copil de exceptie. Amilcar Săndulescu.

Arhivele pot încă să vorbească

Dacă ştii unde să sapi, rezultatul nu întârzie să apară. Comoara pe care o găseşte specialistul e de nepreţuit. Jurnalul lui Amilcar. Aflat în dosarele liceului unde el fusese cândva elev. Liceul „Dimitrie Sturdza” din Craiova. Menit să formeze ofiţerii de carieră ai Armatei Regale, inaugurat de însuşi Carol I, în 1885. Nu a mai rămas azi nimic din vechea instituţie.

Ba da, s-au păstrat doar hârtiile îngălbenite. Ale unor destine topite odată cu arşiţa prin care au trecut. Zile şi nopţi printre dosarele militare. Şi deodată, nestemata îşi face loc. Spre actualitate.

Acolo, în acel jurnal, Valeria descoperă gândurile copilului de odinioară. Amilcar dovedeşte un real talent scriitoricesc. Şi iscusinţa datelor exacte. Zile, ore. El face o descriere aproape cinematografică a memorabilei zile de 14 mai 1923. Când l-a ales pe Eroul Necunoscut al României.

Amilcar are cuvântul. Să-l urmărim 

Foarte mulţi oameni adunaţi în curtea bisericii, la Mărăşeşti, în acea zi de luni. Ne spune, iată, data exactă. Şi ora. Trei după-amiază. El înaintează prin mulţimea venită din toate colţurile ţării, avându-l alături pe ministrul de Război, generalul de divizie Gheorghe Mărdărescu.

“Ce mulţime mai era!”. Băiatului i se pare că e atât de mic într-o lume mult prea mare pentru el. Zăreşte în curtea bisericii un alt copil, despre care află că e orfan. Erau multi copii acolo. O parte din ei, ai nimănui, de pe urma războiului. Amilcar se vede el însuşi în ochii aceia trişti.

„Prin mulţimea aceea aşa de mare era şi un copil orfan, îmbrăcat jerpelit, aşteptând momentul alegerii, ca să vadă şi el unde să arunce flori, ca şi cum ar fi aruncat pe tatăl său”.

Urmează slujba religioasă. Preoţii cântă „veşnica pomenire”. Dintr-odată, se face linişte. Şi afară, şi în biserică. Sosise momentul în care Amilcar trebuia să aleagă Eroul Romaniei.

„În sfarsit, sosi şi ora trei, oră divină, când trebuia ca eu să aleg pe acela ce odinioară s-a jertfit pentru scumpa lui patrie. Când am ajuns la biserică, stăteam ca pe ghimpi, abia aşteptam momentul când să intru, să văd cele zece sicrie”.

“Când intru în biserică, văzui biserica veche, care cu mult mai înainte îndurase atâtea şi atâtea gloanţe care o ciuruiseră. Înăuntru erau înşirate, pe două rânduri, osemintele acelor zece eroi care se jertfiseră pentru întregirea neamului”.

„O mare tăcere s-a făcut în biserică. Eu m-am dus înaintea celor zece sicrie, tremurând, şi, emoţionându-mă, stăteam la îndoială, neştiind pe care să pun mâna. Dar deodată m-am dus la sicriul al patrulea. Îndemnat de conşiinţă, am pus mâna pe el. În momentul acela un mare fior mi-a străbătut tot sufletul şi mi-au venit pe buze cuvintele <<acesta este tatăl meu>>”.

A îngenuncheat în faţa sicriului pe care îl atinsese cu durerea lui. Atunci s-a gândit şi la propriu-i tată. „Doamne, Dumnezeul meu, ai în pază pe toţi eroii neamului, ai şi pe tatăl meu”.

Alături de Regele Ferdinand şi Regina Maria

Celelalte nouă sicrie au fost înhumate la Mărăşeşti. După ce îşi făcuse datoria pentru care se aflase în acest loc, copilul este invitat alături de soţia ministrului de Război, în maşina oficială. Până la gară.

Urmează drumul spre Bucureşti, cu trenul. Garnitura are 13 vagoane. Trei dintre ele, în şir compact, ca nişte rampe, sub forma unor care mortuare. Pe cel din mijloc e pus sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale Eroului Necunoscut, iar celelalte două sunt încărcate cu petale colorate.

Foarte multe flori au fost la ceremonia din Mărăşeşti. Aşa au cerut oficialităţile, să nu fie o atmosferă funebră, ci una de sarbatoare.

Amilcar stă în vagonul destinat familiei ministrului Armatei. Oamenii aceştia îl duc la ei acasă şi îl ţin aici câteva zile. Au grijă de el ca şi de copiii lor. Sunt clipe în care joaca în compania gazdelor îl face pe micuţul trecut prin atâtea evenimente să uite de emoţiile care îi încărunţiseră prea devreme fruntea.

Altă zi la fel de importantă, 17 mai 1923, când Eroul Necunoscut e înhumat în Parcul Carol. Amilcar stă alături de cele mai înalte oficialităţi ale ţării. Acum face cunoştinţă cu Regele Ferdinand şi Regina Maria.

Premoniţia sfârşitului

Există şi un alt jurnal. Scos la lumina zilei de acelaşi expert pe care l-am prezentat mai înainte. De data asta, aparţinând Liceului Militar „Dimitrie Sturdza” din Craiova. Aici sunt trecute o serie de informaţii despre profesorii şi elevii instituţiei. Este descrisă şi nenorcirea care i se întâmplă lui Amilcar în ziua de 28 iulie 1923. Ziua morţii sale. Se afla atunci, împreună cu clasa, în tabăra de vară din Techirghiol.

Colegii îl descriu ca pe o fire melancolică. Altfel n-ai putea interpreta faptul că acestui băieţel de 12 ani îi plăcea să privească îndelung răsăritul şi apusul soarelui, stând mai mult de unul singur pe malul mării. Dar mai mult decât orice îi plăcea să privească marea agitată. Aşa era şi când el s-a stins.

Nu se poate să nu ne gândim la premoniţii. Amilcar are un vis în noaptea de dinaintea tragediei. Pe care l-a povestit colegilor. Ştim despre acest vis de la cel mai bun prieten al său, Ianciu. “Se făcea că un cal mare, negru, venea cu gura deschisă spre mine, gata să mă înghită”.

Acelaşi Ianciu spune şi ce se întâmplase cu o zi înainte de nenorocire. Alte două semne. Amilcar se îngroapă cu tot corpul în nisip. Numai capul îi rămăsese afară. Ba îşi mai face şi o cruce din trestie. Apoi îl intreabă pe prietenul său. „Ce vei zice tu dacă eu voi muri?”.

Printre nevinovate râsete, un epitaf scris din melcişori, pe nisip, tocmai de cel care nu ştia că e urmărit de o aripă întunecată. „Aici odihneşte Amilcar Săndulescu, Fiul Eroului Necunoscut”.

Ziua fatidică

Neagra zi soseşte. Amilcar stă pe malul mării. Agitate valuri. Atât de mari, întât nimeni nu are curaj să intre în apă. Se ştie, din relatările martorilor, că nici acest copil nu dorea să facă baie. Doar admira natura dezlanţuită. Pe urmă a vrut să se spele pe picioare de nisip, depăşind bariera talazurilor. Un imens val se năpusteşte asupra lui, doborându-l. Copilul e ameţit. Al doilea munte înspumat se repede asupra prăzii şi o trage repede în larg.

Totul s-a petrecut în câteva secunde. Alţi copii din apropiere dau imediat alarma, povesteşte acelaşi Ianciu. Un elev de clasa a şaptea, Florescu, încearcă să intre în valuri. Dar cât pe ce să se înece şi el, fiind scos cu greu la mal de intervenţia colegilor lui, care îl trag la mal cu ajutorul unei frânghii. Câţiva marinari sar într-o barcă şi încearcă să ajungă la cel care plutea de câteva minute între viaţă şi moarte. Marea plesneşte ambarcaţiunea şi o răstoarnă, ca şi cum n-ar fi vrut să dea drumul tributului pe care tocmai îl dobândise.

Mai târziu, Ianciu spune că de patru ori a văzut capul lui Amilcar ieşind deasupra apei, departe, cu mâinile ridicate. Apoi nu l-a mai văzut. Spre seară, nemiloasele valuri au aruncat la mal corpul neînsufleţit. Ca şi cum natura se mulţumise doar cu ceea ce dorise de la bun-început, sufletul.

„Amilcare, destinul a vrut astfel cu tine!”

Vom fi acum martorii unei alte clipe, şi tragică, dar şi înălţătoare, înmomântarea lui Amilcar, în ziua de 30 iulie. Consemnăm cu această ocazie discursul unui profesor, Balaban, de la Liceul „Carol I” din Craiova, care se adresează mulţimii, şi în special elevilor strânşi în jurul catafalcului. Era ca şi cum cuvintele acelea ar fi trebuit să fie auzite şi de cel trecut în eternitate.

„Amilcare, destinul a vrut astfel cu tine, şi ceea ce este scris în Cartea Destinului este lucru sfânt şi se împlineşte, căci asta-i vrerea lui Dumnezeu. Tu ai încetat să mai fii al familiei, al şcolii, tu ai devenit Fiul Eroului Necunoscut, tu ai devenit copilul suferinţelor şi umilirilor, speranţa şi chezăşia zilei de mâine a Neamului”.

„Sufletul mi l-am simţit curat şi liniştit”

Te uiţi la cuvintele pe care copilul acesta le-a aşternut pe hârtie. Şi încerci să-l înţelegi. Ce a simţit atunci? Trecuse prin război. A văzut suferinţa. Dar şi speranţa. Poţi face faţă atâtor sentimente?

„Jertfa sufletelor de mii de ostaşi care, cu bărbăţie şi cu dispreţul de moarte al românului pentru apărarea moşiei strămoşesti, au înfruntat ploaia de foc în care s-a făurit Coroana României Mari”.

A trecut prin experienţa alegerii Eroului Necunoscut. Să luăm deci aminte la felul în care acest băieţel îl privea pe eroul său. Şi al nostru. „Românimea toată trebuie să-şi plece genunchii, pentru că el este întruchiparea jertfei tuturor acelora care cu sângele lor au udat pământul din care a răsărit mândrul copac al României”.

Dovedeşte, în final, că şi-a înţeles rostul. Aşa cum i l-a hărăzit destinul. „Sufletul mi l-am simţit curat şi liniştit”.

Fotografiile de arhivă: Oficiul Național pentru Cultul Eroilor