Revolta unui întreg oraş împotriva regimului comunist

06 noiembrie 2017 postat de aida Printează articolul

Revolta unui întreg oraş împotriva regimului comunist nu este o poveste, ci a fost o realitate a vremurilor. Jurnalele actuale de ştiri ne furnizează un şablon în legătură cu nemulţumirile din ce în ce mai mari ale românilor, în anii `80, cauzate, între altele, de politica de austeritate impusă de regimul comunist. Cel mai adesea este amintită revolta braşovenilor, în 1987. În schimb, nu se spune mai nimic despre faptul că în 1981 un oraş întreg, Motru, a strigat „Jos Ceauşescu”. În condiţiile în care întreaga localitate se descătuşează de sentimentul fricii în faţa represiunii şi demonstrează că oamenii nu acceptă să fie deposedaţi de fundamentalele elemente ale unei vieţi normale.

Un adevăr îngropat

Autorităţile comuniste sunt de-a dreptul panicate de ceea ce s-a întâmplat în această mică urbe din judeţul Gorj, în ziua de 19 octombrie 1981. Ca urmare, totul va fi după aceea trecut sub tăcere, îngropat. Nimeni din ţara asta nu trebuia să ştie că aproape întreaga suflare a unei localităţi s-a arătat dispusă să se opună „indicaţiilor preţioase”. Asta îmi spune Gheorghe Gorun, un profesor pe care l-am întâlnit în Târgu Jiu, dedicat istoriei meleagurilor natale, însăşi lucrarea sa de Dctorat scoţând la lumină „Rezistenta anticomunista in judetul Gorj reflectata in mentalul colectiv”. O amplă lucrare dedicată mai multor capitole ale luptei anticomuniste din această parte a României.

Vocea martorilor

Profesorul remarcă lipsa oricărei menţiuni în arhivele României comuniste despre ceea ce s-a întâmplat în Motru, în 1981. Ca atare, unica posibilitate de a reface tabloul acelor timpuri a fost să meargă la faţa locului şi să vorbească cu cât mai mulţi dintre martorii acelor cumplite zile. I-a ascultat şi pe cei care au ieşit în stradă, dar şi pe foştii reprezentanţi locali, din anii `80, ai instituţiilor statului. Indiferent de tabăra din care au făcut parte, toţi atestă amploarea de netăgăduit a unei veritabile explozii sociale.

Importanţa istoriei orale

Fără a minimaliza importanţa documentelor, în general, profesorul e convins că există şi o istorie orală care trebuie luată foarte serios în seamă. „Istoria orală este o istorie a omului. Ea poate convinge că este istoria adevarată a unui anumit destin, întrucât prezintă faptele reale din trecutul omului respectiv. Sursele orale sunt indispensabile scrierii istoriei”, e convingerea profesorului Gorun.

Un oraş munictoresc 

Mai întâi, să facem cunoştinţă cu aceste meleaguri. Dacă te uiţi în monografia oraşului Motru, constaţi că acesta e prezentat ca o localitate fără „arhive, copilărie şi adolescenţă”. Urbea gorjeană, cu o populaţie de puţin peste 20.000 de locuitori, nu are un trecut prea îndepărtat. Anul aparitţei sale este 1966. Un oraş muncitoresc, cum au mai apărut şi alte localităţi de acest fel în România comunistă. Motru avea ca explicaţie a naşterii sale extracţia de cărbune. Planurile ambiţioase ale regimului erau de a face din judeţul Gorj, în special din bazinul Motrului, locul din care să se extragă jumătate din necesarul de cărbune al României.

Atunci le-a ajuns cuţitul la os

Foamea, frigul, lipsa de speranţă, birocraţia şi corupţia sunt tot atâtea motive pentru care populaţia acestei localităţi s-a răsculat. Erau realităţi ale întregii ţări, la începutul anilor `80. Apăruseră o serie întreagă de ordine, decrete, legi, concepte care aveau un singur numitor, să ne drămuiască totul, şi mâncarea, şi căldura din case, iarna, şi curentul electric, şi gazul, şi viaţa, dacă se putea. România intrase într-o criză economică profundă. Regimul ne spunea că trebuie să strângem cureaua, pentru ca ţara să-şi plătească datoriile externe. Alimentele se dădeau pe cartelă. Centrele miniere aveau o excepţie, pâinea, încă la liber. Vine însă momentul când şi acest avantaj dispare, odată cu prevederile din anul 1981 ale Decretului 313 din 17 octombrie. Aşa s-a aprins vâlvătaia în Motru.

Lozinca dărâmată

Pe un deal din apropierea oraşului era inscripţionată, din bolovani uriaţi, lozinca „Ceauşescu-PCR”. Ansamblul se vedea de la mare depărtare. O bună parte din pietrele acelea sunt răsturnate în preajma revoltei. Vom vedea, de acum încolo, ce se întâmplă luni, 19 octombrie. Bucureştiul dăduse indicaţia cu privire la noul Decret, iar aceasta urma să fie prelucrată în teritoriu. Deci şi aici, în Motru, la Comitetul orăşenesc de partid, unde este şedinţă mare. Participă toţi secretarii de partid de la exploatările miniere şi din celelate unităţi economice ale oraşului. Subiectul principal este, evident, raţionalizarea pâinii. Câţiva martori de la această adunare spun că au existat şi voci împotriva ideii, pe motiv că Decretul era plin de ambiguităţi. Nu se făcea referire, în principal, la canitatea de pâine care va reveni, zilnic, fiecărui cetăţean. În final, după lungi discuţii, e propusă cantitatea de 400 de grame. Aceasta rămâne bătută-n cuie. Toate magazinele din oraş primesc, imediat după aceea, sarcina de a vinde numai în această limită. Activiştii de partid sunt trimişi în special la exploatările miniere, să lămurească muncitorii de „justeţea” măsurii.

„Jos Ceauşescu!”

Primul semn al nemulţumirii apare la Roşiuţa. Minerii refuză să intre în cel de-al doilea schimb, conform programului. La fel se întâmplă şi la celelalte exploatări, cu preponderenţă Ploştina şi Leurda. Sunt aduse în grabă maşini cu pâine, dar muncitorii refuză „cadoul”. Apar o serie de sloganuri, scrise pe lopeţi sau cartoane. „Vrem pâine!”, „Ceausescu-PCR, pâinea noastră unde e?”, „Dăm cărbune şi vrem pâine pentru ziua cea de mâine”. Doi martori ai acelor evenimente, unul fiind participant, altul din partea administraţiei locale, confirmă alte două inscripţii, mult mai dure, „Jos Ceauşescu!” şi „Jos dicatorul!”. Nu există nicio relatare despre cineva care să fi condus revolta, ci mai degrabă totul se desfăşoară ca o mişcare spontană.

„Pâinea noastră cea de toate zilele”

Situaţia se complică, în acelaşi timp, în centrul oraşului, unde lumea se manifestă zgomotos în faţa magazinelor de pâine. Primul-secretar al judeţului Gorj vine la mina Leurda, unde tensiunea era cea mai gravă, dar minerii îl trimit la sănătoasa. Ei vor să discute cu Ceauşescu. Aflat în acea zi în vizită la Craiova, Emil Bobu, unul dintre greii Partidului, vine în Motru. Ajunge în faţa minerilor, întrebându-i ce doleanţe au. Aceştia strigă în cor „pâinea noastră cea de toate zilele!”. Se întorc maşinile burduşite cu pâine la gura minelor, dar sunt alungate şi de data asta. O concluzie pe care o trage profesorul Gheorghe Gorun este că oamenii aveau mult mai multe nemulţumiri faţă de viaţa lor de zi cu zi. Tocmai de aceea nu acceptau „momeala” aceasta cu pâinea din camioane.

Asaltul manifestanţilor

Administaţia oraşului fierbe. Există un bloc de patru etaje unde fusese concentrată puterea locală, Miliţia la parter, Consiliul Popular la primul etaj, Comitetul de Partid la etajele doi şi trei, iar Securitatea la patru. Dispunerea era interesantă, ca să vedem cine era mai important în ierarhia statului, în funcţie de etajul ocupat. La cel de-al treilea etaj are loc o şedinţă. Relatările martorilor arată mai degrabă degringolada şefilor. Nimeni nu vrea să-şi asume nimic. Nu există nicio soluţie, în afară de propunerea renunţării la cartelarea pâinii. Alţii sunt preocupaţi de salvarea arhivelor, în cazul în care clădirea va fi luată cu asalt de manifestanţi.

„Cum să lămureşti mii de oameni?”

Pericolul este iminent, pentru că, în jurul orei 16:00, spaţiul din faţa acestui bloc se umple cu câteva sute de localnici. Minerii vin şi ei, în grupuri compacte, spre oraş, astfel că după lăsarea întunericului vorbim de mii de nemultumiţi care nu se mai tem să-şi strige revendicările. Un lucrător al Miliţiei de la acea vreme vorbea, la telefon, cu superiorul său de la nivel judeţean. Şeful cere să fie liniştiţi oamenii, la care subalternul, la capătul puterilor, uitând de ierarhie, se răsteşte. „Cum să lămureşti mii de oameni?”. Unul dintre mahării locali încearcă să se adreseze mulţimii, spunând că s-a renunţat definitiv la ideea pâinii pe cartelă, dar este imediat alungat, cu huiduieli.

Pluteşte în aer solidaritatea

Circulă o listă cu revendicari. Pâine, libertate, condiţii civilizate de muncă. Nu este o hârtie propriu-zisă cu revendicări. Sunt aceleaşi cuvinte care vin de peste tot. Oraşul întreg a umplut străzile, nu doar cele din centru. Oameni din toate categoriile sociale şi profesionale, femei şi copii, adulţi şi bătrâni. Pluteşte în aer solidaritatea. Forţele s-au descătuşat. Teama a dispărut. Nimeni nu mai poate să stea în casă, nepasător. Mai grav pentru autorităţi e că strada Minerilor, care traversează urbea, trecând prin apropierea sediului administrativ, era în acel moment în plină transformare. Şantier, deci multe pietre şi bucăţi de asfalt. Lumea adună „proiectilele”. Prima piatră este aruncată în direcţia blocului puterii comuniste la ora 18:00, iar activiştii şi miliţienii se baricadează repede în interior.

Asediul

Nici regimul nu strătuse însă cu mâinile-n sân. Au fost constituite nu mai puţin de trei comandamente de criză, unul în blocul sus-amintit, altul la Şcoala generală numărul 1, din vecinătatea administraţiei, iar al treilea la Combinatul minier. La cea din urmă adresă îşi vor face apariţia şi alţi grei de la Bucureşti, precum Homoşteanu, Postelnicu, Macri, Iscrulescu. Diverse relatări arată că oraşul fusese rupt de restul ţării, fiind înconjurat de puternice forţe de represiune. Toate liniile telefonice sunt întrerupte, în afara celor speciale, care ţineau legătura cu Capitala, raportând situaţia. Aveau cu adevărat ce să transmită, pentru că nu mai trece mult timp şi, în jurul orei 22:00, mulţimea începe asaltul asupra clădirii administrative. Geamurile sunt sparte de mii de pietre aruncate până la cel din urmă etaj. Oamenii pătrund în bloc şi totul este făcut zob. Din fiecare încăpere sunt aruncate pe fereastră dosare şi bucăţi de mobilier. Miliţienii se luptă din greu să apere camera în care era păstrat armamentul şi reuşesc să ducă la îndeplinire sarcina. Apar două maşini blindate cu trupe speciale. Noile uniforme fac pârtie printre manifestanţi şi pătrund în clădirea devastată, preluând în cele din urmă controlul.

Seria diversiunilor

Cei care au trăit acele clipe vorbesc despre diversiunile puse la cale de regim. Au fost, mai întâi, “binevoitorii” care mergeau printre manifestanţi, când aceştia încă nu porniseră asaltul, sfătuindu-i să renunţe şi să plece acasă, atrăgându-le atenţia că totul se fotografiază şi se filmează. Mai târziu, au fost detaşamentele de “mineri”, răsărite din senin, cu salopete impecabile, care scandau lozinci pentru Partid şi Ceauşescu. Populaţia i-a alungat imediat. Apoi au apărut ţevile puştilor pe blocurile din vecinătatea câmpului de luptă, în timpul bătăliei întunericul fiind brăzdat de focurile de armă. S-a tras însă numai în aer, pentru că nu există relatări despre morţi sau răniţi.

Zvonurile

Mai târziu, manifestanţii au fost alungaţi din perimetrul fierbinte, mulţi ajungând într-un parc din apropiere. După ce, în prealabil, se confruntaseră şi cu maşinile de pompieri, care au aruncat asupra lor mari cantităţi de apă, dar şi de mizerii aduse de la canalul rezidual al oraşului. Dincolo de toate, cele mai eficiente „proiectile” trase în direcţia manifestanţilor au aparţinut diversiunii. Oamenii erau împroşcaţi cu zvonuri despre copii dispăruţi şi răsculaţi arestaţi şi maltrataţi. Oboseala, frigul, după ce fuseseră udaţi până la piele, dar în special teama pentru familiile lor, par să fi constituit cocktail-ul care a dus la stingerea protestului. Pe la trei dimineaţa se aşternuse o aparentă linişte.

Stratagema regimului

Toate străzile oraşului intră, a doua zi, sub controlul absolut al maşinilor blindate şi trupelor înarmate până-n dinţi. Viaţa economică se desfăşoară la cote reduse. Exploatările miniere au echipe incomplete. Muncitorii vorbesc despre colegi de-ai lor pe care nu i-au mai văzut. Să fi fost zeci sau sute, nu se mai ştie cu exactitate. Cert este că nu vor să reia lucrul până când ortacii lor nu revin la locul de muncă, ceea s-a şi întâmplat în cele din urmă.

O mascaradă de proces

Va exista în acelaşi an şi un proces, finalizat în 2 decembrie cu o serie de condamnări, între şase şi opt ani, care au vizat nouă oameni. Despre aceştia se ştie că, la vremea respectivă, erau tineri şi, cu excepţia unuia, necăsătoriţi. Ce dorea în fapt regimul comunist era să inducă ideea că n-a fost nimic serios, doar câţiva „huligani” care au spart nişte ferestre şi atât. În toate întreprinderile locale, dar şi în şcoli, se organizează o serie întreagă de şedinţe în care este înfierată distrugerea bunurilor poporului.

Constatare de final

O concluzie foarte importantă merită evidenţiată, legată de diversiunile aplicate în oraşul Motru, în 1981. Sunt aceleaşi tipare cu care poporul român se va confrunta şi mai târziu, atât în decembrie 1989, cât şi după aceea, în special cu ocazia mineriadelor. Dovadă că arsenalul manipulărilor nu se schimbă, cel puţin în România, indiferent de regimul politic. Dar, oricât s-ar strădui unii şi alţii, adevărul iese întotdeauna la iveală.