Poveşti nescrise în manuale. Mareşalii curajului din Primul Război Mondial

25 august 2017 postat de aida Printează articolul

Poveşti nescrise în manuale, poveşti adevărate despre mareşalii curajului din Primul Război Mondial. De fapt, simpli soldaţi, asta au fost, nimic mai mult. Prin curajul lor, au dus faptele de arme ale primei conflagraţii mondiale până dincolo de limitele morţii. De parcă nici nu le-ar fi păsat de propria existenţă. Au fost în stare să încalce şi ordinele propriilor comandanţi, numai să iasă în faţa duşmanului şi să-l izbească cu toată puterea. Ei mai trăiesc azi doar în dosarele îngălbenite de vremuri ale Armatei Române. Vă prezint, aşadar, două destine, al soldatului Constantin Pălan şi al copilului de trupă Mihai Filip. Ca să înţelegem că România Mare s-a construit şi prin sacrificiul lor.

Cel care a fost Constantin Pălan

Probabil că dacă l-aţi vedea pe stradă nici pomeneală să-l băgaţi în seamă. Ce să vorbeşti cu un om care nu vrea el însuşi să scoată prea multe cuvinte? Pare mai degrabă închis în sine. Doar ce-l auzi câteodată că rosteşte, mai mult pentru el, câteva frânturi. E ceva ce-l nemulţumeşte, lumea întreagă, şefii în special, despre care nu are o părere foarte bună. Mare lucru nu face în viaţa de zi cu zi. Trece timpul şi preferă să observe călătoria orelor. Aşa îl pot zugrăvi pe cel care a fost cândva Constantin Pălan.

Soldatul imposibil de stăpânit

Totul se schimbă dramatic odată cu Primul Război Mondial. România intră şi ea în conflict, în 1916. Din acel moment, viaţa lui Constantin va intra pe un cu totul alt făgaş. Deşi caracterul său rebel nu îi da pace. Pe omul acesta îl vedem înrolat în Compania a VI-a, Regimentul 17 Infanterie, stând cu arma la picior în zona Mehedinţiului. Unitatea primeşte ordin să cucerească un munte din defileul Dunării. Ai noştri însă nu pot să înainteze din cauza unui cuib de mitraliere cocoţat pe înălţimile Alionului. Românii se feresc de gloanţele care şuieră în toate direcţiile şi nu pot face nimic. Doi ochi însă evaluează situaţia. Pe unde s-o ia, cum şi ce trebuie să facă. Planul e gata. Costică al nostru nu spune la nimeni nimic. Acum este doar bătălia lui cu acele mitraliere. Nu consideră că are nevoie nici de ordin de la vreun comandant, nici de aprobarea superiorului, ca să ia în raniţă mai multe grenade şi să plece, urcând din stâncă-n stâncă. Uite aşa se cocoaţă, fără să îl simtă inamicul, până deasupra mitralierelor. Ceilalţi soldaţi români aflaţi la poalele masivului văd deodată cum cazemata duşmană a sărit în aer. La început, nu înţelege nimeni ce s-a întâmplat. Se duc spre locul cu pricina şi acolo îl văd pe nimeni altul decât pe Constantin cum ţinea în braţele lui, ca pe nişte trofee, mitralierele care ne făcuseră atât de mult rău. Una pe un umăr, alta pe alt umăr. Cobora aşa, încărcat cu prada de război, în ciuda staturii lui care nu-ţi dă impresia unui om puternic. Nu a vrut să lase nimic în cazemată. Pe deasupra, mai trăgea după el şi un ofiţer grav rănit, din tabăra adversă.

Păcăleala comandantului n-a ţinut

Trupele noastre se grupează apoi pe Muntele Alionul. Dar situaţia nu e deloc bună, pentru că adversarul nu ne lasă o clipă. Are o poziţie foarte bună, dincolo de Dunăre, pe malul sârbesc, pe Muntele Tikia, de unde tunurile trimit asupră-ne moarte. Constantin iar nu stă în banca lui. De data asta, probabil pentru că o fi fost muştruluit după întâmplarea de dinainte, se duce la comandant şi îi spune că el vrea să treacă Dunărea, să ajungă la tunurile inamice şi să le căsăpească cu grenade. Şeful nici nu vrea să audă şi-l trimite la plimbare. Dar nu ştia cine e băiatul ăsta, pe care îl dai afară pe uşa, iar el îţi intră pe geam. Tot îl bate la cap pe comandant cu cererea de-a pleca singur în misiune, numai că de fiecare dată primeşte acelaşi răspuns, cum că intenţia lui este pur şi simplu o nebunie. Ca să scape de el, şeful îl cheamă, zicându-i că are la telefon Divizia. Se prefăcea însă că stă de vorbă cu un superior. Comandantul „spune” ce vrea să facă soldatul Pălan, iar „răspunsul” e negativ. „Poftim, asta e, nu se poate”, îi zice comandantul, răsuflând uşurat, crezând că în acest fel l-a potolit pe recalcitrant. „Asta s-o credeţi voi!”, o fi zis Pălan după ce a ieşit de la şef. Cine ştie ce „aprecieri” o fi spus la adresa şefimii, pentru că şi acum face acelaşi gest dintotdeauna, mestecă nişte cuvinte în barba sa.

De unul singur, în misiune

Vine apelul de seară. Fiecare soldat spune „prezent”. Pălan lipseşte. Este clar că în unitate a fost atunci mare aprindere, pentru că nu era de colea să-ţi dispară pe nepusă masă cineva. Trec orele, se lasă întunericul, e linişte. Când deodată, de pe malul celălalt al Dunării, bubuituri. Ziceai că se surpă tot muntele de pe linia sârbească. A doua zi, dimineaţă, la unitate, cine credeţi că apare? Nimeni altul decât soldatul Pălan. Este chemat imediat la raport. Nu are nicio problemă să povestească de-a fir a păr cum a fost. A plecat cu grenadele de care avea nevoie, singur, ajungând prima oară în Orşova, cel puţin teoretic ocupată în acel moment de inamic, dar nu întâlneşte nicio primejdie. Aşa că, nestingherit de nimeni, a trecut fluviul. Nu ştim cum anume a reuşit, acest amănunt nu e consemnat în documentele militare. Şi, remarcă el, şugubăţ, a reuşit să facă o „mare petrecere” trupelor inamice. Astea sunt chiar cuvintele lui. Se referea la bubuiturile care au stârnit flamele uriaşe, văzute de departe, în puterea nopţii. Costică aduce cu ocazia asta o informaţie preţioasă. Orşova e un oraş fără picior de soldat, deşi ai nostri il credeau ocupat. Astfel că trupele româneşti îşi modifică imediat poziţiile, apriopiindu-se de această strategică urbe.

Doar întrebări

Ce s-a întâmplat apoi cu soldatul Pălan, imposibil de spus. Nu găsesc alte referiri la persoana lui. Poate că e pe lista necunoscuţilor fără cruce care au pierit în marele război. Sau, cine ştie, o fi supravieţuit şi, după conflagraţie, s-a întors în anonimatul din care nimeni nu-i dădea nicio atenţie.

Copilul de trupă Mihai Filip

Nu se ştie de unde apăruse acest copil. Poate că era al nimănui şi se luase după soldaţi, că de la ei avea o bucată de pâine şi o vorbă bună. Şi haine. Militare. Un copil de trupă, aşa era Mihai Filip. Suntem tot în anul în care ţara noastră intrase în război. Mihai abia ce împlinise 16 primăveri, dar nu avusese timp să simtă ce înseamnă copilăria şi adolescenţa cu adevărat. Viaţa îi scrisese un cu totul alt destin. Ştim că face parte din Compania a XII-a, care se găseşte în acelaşi perimetru de care am vorbit mai înainte, Muntele Alionul. Comandanţii au vrut să-l scutească pe băiat de orice pericol şi l-au trimis în spatele frontului. Dar el nu vrea, fuge de acolo şi apare lângă oamenii cu care stătuse până acum, prietenii lui. „Bine, dacă vrei să stai aici, atunci o sa îndeplineşti sarcina de furier”, i-a spus comandantul, văzând că nu poate sub niciun chip să-l înduplece să se pună la adăpost, departe de gloanţe şi obuze.

„La atac, fratilor!”

Reţinem ziua de 29 octombrie 1916. Efectivul din care face parte Mihai este atacat de inamic. Ai noştri ocupă poziţii în Poiana Bordului, mai precis cota 1507. Duşmanul este din ce în ce mai înverşunat, împuşcăturile şi exploziile se înteţesc. Noi ţinem cu dinţii de fiecare palmă de pământ, dar suntem din ce în ce mai puţini. Ar fi trebuit ca, la un moment dat, plutonul şase să iasă la atac, numai că sergentul care îl comanda este secerat de gloanţe. Nu mai are cine să dea semnalul iureşului. Atunci se aude, din fum şi foc, un glas de copil cum strigă din toată puterea pe care o adunase în scurta lui viaţă. „La atac, fratilor!”. Era chiar Mihaiţă. Pe dată, toţi camarazii din plutonul şase ies din tranşee într-un asalt furibund. Sunt ultimii paşi pe care copilul îi face pe glia unde se născuse, pentru că in scurt timp va fi răpus.

Poveştile nu mor

Acestea sunt întâmplări ale unui război care a fost demult, cu un secol în urmă. Din fericire, Armata nu lasă să se piardă nimic. Faptele de arme sunt adunate chiar de pe câmpul de luptă de la cei care au supravieţuit şi au văzut ce s-a întâmplat. Cuvintele lor sunt consemnate în rapoarte. Văd pagini îngălbenite de vreme. Numai când citeşti şi pe dată simţi durerea acelor zile. Totul este cu mare grijă păstrat în dosare, iar acum am avut ocazia să descopăr asemenea poveşti de viaţă datorită Serviciului Istoric al Armatei Române, care mi-a facilitat întoarcerea în timp, în acea patrie a eroilor din Primul Război Mondial.

Sursa foto:  Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor