Povestea orăşenilor care au înfiinţat Satul meşteşugurilor

14 septembrie 2017 postat de aida Printează articolul

Povestea orăşenilor care au înfiinţat Satul meşteşugurilor a început în urmă cu şase ani şi a pornit de la pasiunea pentru autenticitate.

M-am gândit că ar fi bine să vă împărtăşesc şi vouă povestea orăşenilor care au înfiinţat Satul meşteşugurilor din Comana. M-am întors, după mai bine de un an, la nişte oameni pe care îi consider prieteni, Dana şi Ion Georgescu, în Comana de Giurgiu. Doi orăşeni care au construit aici o vatră nouă în numele meşteşugurilor pe care vor să le reînvie.

Pe-o verde culme

Pe vremea când i-am vizitat prima oară, în februarie anul trecut, erau încă în şantier. Construiau, pe o suprafaţă de teren de 5.500 de metri pătrati, două rânduri de case în stil tradiţional, din lemn şi pământ, ajutaţi de localnici. Acum văd “Satul meşteşugurilor” respirând linişte pe culmea dealului înconjurat de păduri. Mult verde am sub picioare, de la iarba care prin esenţa ei îmi dă senzaţia trăiniciei.

Povestea începe în 2009

Aproape nu îţi vine să crezi că la doi paşi de Bucureşti găseşti un loc în care poţi să stai de vorbă, în tihnă, cu tine însuţi. Probabil că tot aşa au simiţit şi cei doi soţi când au ales să-şi schimbe viata. Ar fi putut să rămână în Capitală, el cu studii în domeniul juridic, ea licenţiată în limbi străine. Trebuie să ştiţi că niciunul dintre ei nu are vreo legătură cu acest loc. Nu s-au născut în Comana. Aşa a fost să fie destinul lor. E o poveste începută încă din 2011, când au pus bazele primului lor proiect, “Moara de hârtie”. Pe de-o parte, un muzeu plin cu tot felul de utilaje tipografice care îţi arată lumea lui Gutemberg, pe de altă parte atelierul în care înveţi cum se face hârtia după metodele aplicate de primii tipografi.

Sprijin norvegian

Dar visul lor era cu mult mai amplu. Să readucă în actualitate meşteşugurile pe care în clipa de faţă nici măcar în lumea rurală nu le mai găseşti. Aşa că se apucă să scrie un proiect şi primesc finanţare nerambursabilă de la Guvernul Norvegiei în valoare de 198.000 de euro. A fost nevoie să vină şi ei cu propriul lor efort bănesc, de 20.000 de euro. Au făcut împrumuturi pe la bănci, au fost susţinuţi şi de familie, şi de prieteni. Planul începe să prindă contur.

Deschiderea oficială

Data de 7 mai 2016 marchează deschiderea oficială a ceea ce aş putea numi un nou sat pe harta României. Un loc în care, mai presus de materialele de construcţie, alte elemente, mult mai solide, au fost puse la temelie. Mă refer la curaj, tenacitate şi dragoste pentru autenticul românesc. Observ aceste sentimente din felul în care Dana şi Ion vorbesc despre ce au realizat, dar şi despre ce au de gând în continuare.

Susţinere locală

Hai la Comana, să-i cunoaşteţi! E uşor de ajuns la ei. Comuna e împânzită de indicatoare puse la răspântii care vă conduc spre destinaţie. Semn că şi autoritatea locală înţelege să sprijine un asemenea demers. Ba chiar mai mult decât atât, aflu de la gazde. Prin hotărâre de Consiliu Local s-a stabilit să nu se perceapă impozit pe clădirile din “Satul meşteşugurilor”. Facilităţile se opresc însă aici. Pentru că în relaţia cu statul român nu există niciun fel de scutire de taxe şi impozite. Tu, creator şi susţinător al produselor tradiţionale, plăteşti aceleaşi dări ca orice altă firmă, indiferent de domeniul ei.

Nerezolvată problemă

Asta e o problemă pe care mi-au spus-o, în drumurile mele, şi alţi meşteşugari din ţară. La rândul lor, etnografii susţin că statul ar trebui să încurajeze meşteşugurile, aflate azi pe cea mai de jos treaptă a existenţei lor, după mai bine de un secol de când fenomenul restrângerii meseriilor tradiţionale se face simţit. Nu mai zic de străinii care vin în România, văd meşteşugurile care încă se mai agaţă, firave, de prezent, căutându-şi cu disperare un viitor, şi ne sfătuiesc să nu comitem aceeaşi greşeală pe care au făcut-o cu mulţi ani în urmă occidentalii, îngropând tradiţia în numele industrializării. Din păcate, am rămas numai cu vorbele şi cu deşartele promisiuni din partea diriguitorilor ţării. Unica noastră şansă e legată de aceşti curajoşi oameni care se încumetă să înoate contra curentului nepăsării. Am întâlnit exemple în cele mai neaşteptate colţuri ale României. La fel şi în Comana.

Grijile zilnice

Văd o umbră de îngrijorare pe faţa celor doi soţi. E greu când ştii că ai atâtea responsabilităţi. Ei au oferit un loc de muncă pentru aproape 20 de oameni. Sunt localnici care lucrează în atelierele de ţesătorie, împletit papură, olărit, cusut, fierărie, prelucrarea lemnulului. Toţi au contracte de muncă. Taxele strânse de pe urma vizitatorilor şi din vânzarea obiectelor confecţionate în ateliere nu acoperă întotdeauna cheltuielile de întreţinere a întregului ansamblu. Mai vin din când în când sponsorizări, ca o gură de aer proaspăt. Dacă nu, aşa cum spune Ion, apelezi chiar şi la împrumuturi, numai să te achiţi la timp de toate dările.

Coala mea de hârtie

Vă propun să ne întoarcem la esenţa lucrurilor care se petrec aici. Vezi meşteri lucrând fie la războiul de ţesut ori la nicovală, fie modelând fierul, lutul sau lemnul. Ai venit aici şi crezi că eşti doar un simplu vizitator? Nu, eşti invitat să intri în universul meseriaşilor, să lucrezi alături de ei, să vezi cum din mâna ta se pot naşte lucruri atât de simple, şi totuşi complicate. Ai nevoie de migală şi de atenţie. Şi de răbdare. Eu am reuşit, de pildă, să fac o coală de hârtie, în atelierul de profil. Am trecut prin câteva etape ale confecţionării. Mereu a fost cineva lângă mine, să mă îndrume. Dar am făcut tot, de la cap la coadă. Aşa e şi în celelalte ateliere.

Tanti Mituţa

O întâlnesc pe tanti Mituţa la războiul de ţesut. Spune că în Comana nu mai ştie nimeni, azi, să închege tot acest ansamblu din lemne şi sfori. Dumitra Popa are 65 de ani şi îşi aminteşte că de la mama ei a învăţat, de mică, să lucreze rochiţe, fote, ştergare, preşuri, draperii. Acum, dacă nu mai are nimeni nevoie de asemenea lucruri, meseria s-a stins. Vorbeşte despre copiii de la oraş care vin la ea în atelier. Când aud cuvântul “război”, se tem de cu totul altceva, năpraznic. Normal, cine să le spună lor de războiul de ţesut în epoca electronicii, când cultura tradiţională nu-şi mai găseşte locul nici în şcoală, nici în familie?! Cei mici vor să atingă uneltele, produsele obţinute de meşteri, suprinşi de ceea ce văd, ca şi cum lucrurile acestea ar fi de pe altă planetă. Dar asta nu e tot. Le spune tanti Mituţa povestea ţesăturilor. Aşa cum orice bunică îşi îndeamnă nepoţii să viseze frumos.

Tanti Lenuţa 

Găsesc un alt tip de război de ţesut în atelierul de papură. Pentru rostul pe care îl au rogojinile. Mai sunt coşurile, păpuşile, ornamentele. Pentru acestea e nevoie de mâini dibace. Nu vă speriaţi, e posibil să faceţi şi aşa ceva. Trebuie numai puţină atenţie. Tanti Lenuţa îţi este ghid într-un spaţiu atât de vechi, încât nici cărţile de istorie nu-l cuprind. Elena Mirea, după numele din buletin. Remarc faptul că şi în compania noii mele interlocutoare tot la timpul trecut vorbesc. Despre această meserie. Altfel, zice, era în tinereţea ei. Mulţi meşteri îşi câştigau pâinea din rogojini şi traiste, dar şi din acoperişurile caselor împănate cu papură. După obiceiul care venea din strămoşi. Vestiţi meşteri erau prin părţile astea. Au rămas doar amintirile.

Nea Nicu 

De la tanti Lenuţa a învăţat nea Nicu să împletească tot felul de lucruri, traiste, coşuri. Are omul, la 48 de ani, posibilitatea să trăiască din meseria asta. După ce ani la rând a lucrat la uzina termică din Giurgiu. Nu a mai fost de muncă acolo, a trebuit să se îndrepte spre altceva. Şi iată-l aici. 

Similar exemplu şi în cazul Nicoletei Karceff, care a fost diriginte de poştă, iar azi se ocupă cu legătoria de carte în atelierul de hârtie. Alături de mai tânăra Cristina Şerban. Fierarul a învăţat tainele meseriei tocmai în Iaşi, la atelierul din Ţibăneşti. Proiectul dedicat meşteşugurilor din Comana a vizat şi latura aceasta, de susţinere a unor localnici care au dorit să înveţe o meserie tradiţională.

Program de vizitare

Să vă spun acum ceva despre programul de vizitare al “Satului meşteşugurilor”. Sâmbăta şi duminica puteţi veni între orele 12:00 – 19:00. Fără să anunţaţi în prealabil. Pe când în cursul săptămânii vizitele sunt dedicate grupurilor care şi-au rezervat prezenţa. Dacă vorbim de grupuri, atunci se poate spune că “Şcoala altfel” face de fiecare dată ca acest loc să răsune de mii de glasuri ale copiilor. Aproape că nu e prilej mai bun pentru o lecţie despre cine suntem. La fel de numeroşi sunt şi adulţii care înţeleg că oricând poţi învăţa ceva temeinic. Publicul-ţintă, mi se spune, nu are limită de vârstă. Este format din oameni care au aplecare spre frumos şi redescoperirea valorilor acestui neam.

Evenimentele următoarelor două luni

Oaspeţilor de week-end le sunt pregătite fel şi fel de evenimente. Mă uit la calendarul din septembrie. Pe 16 suntem invitaţi la poezie, iar pe 17 morăritul va fi în atenţie. Pe 23, pictură pe lemn, în următoarea zi ne aşteaptă reuniunea dedicată florilor. Observaţi că acestea sunt date care coincid cu zilele de week-end. La fel de variate sunt şi acţiunile din octombrie. Pe 7, atelier de ţesut, pe 8 învăţăm să reciclăm. Pe 14, atelierul de caleidoscoape, pe 15 ne împrietenim cu fructele şi legumele. Pe 21 pictăm pietrele, în 22 ne ocupăm de ceramică, ziua de 28 e dedicată cărţilor poştale, iar pe 29 intrăm în atelierul de tipar manual.

La drum 

Ca să fie cât mai mult cunoscut, “Satul meşteşugurilor” iese el însuşi în lume, cu atelierele şi cu meşterii săi, acolo unde oamenii aceştia sunt invitaţi. Vorbim de evenimente organizate de diverse firme, în mall-uri, la festivaluri şi târguri dedicate bunului gust.

Bucate de odinioară

Au în pregătire moara unde va fi măcinat grâul pentru pâine. Prea multe nu-mi spun cu privire la acest subiect. Mă aşteaptă peste câteva luni, să văd atunci ce şi cum va fi. Eu deja îmi închipui mirosul de pâine plămădită după reţete aburinde. Se mai gândesc şi la bucătăria tradiţională, unde se va reaprinde imaginaţia bucatelor de odiniară.

Rădăcini

Ei sunt cei doi orăşeni din Comana. Dana si Ion. Care au prins deja rădacini în acest sat. Copilul lor învaţă la şcoala de aici. Vorbesc despre viaţă, cu toate ale ei, bune, rele. Griji are oricine, spun eu, oriunde ar fi. Şi totuşi îi văd zâmbitori. Pentru ei, fiecare zi e un nou început. Poate că aşa se explică şi licărirea de fericire din ochi…

Foto: Dan Gheorghe