Coadă inutilă. Pensionarii se calcă în picioare să plătească impozitele la stat

Coadă inutilă. Pensionarii se calcă în picioare să plătească impozitele la stat
07 ianuarie 2018 Printează articolul

Vorbim de o coadă inutilă, o coadă de la fiecare început de an, o coadă la care pensionarii se calcă în picioare să plătească impozitele la stat.

Fac un apel la oricine o vrea şi o putea, la Dumnezeu, la autorităţi. Faceţi ceva şi dezinstalaţi obiceiul ăsta de la început de an. Că prea s-a împământenit la noi de ceva vreme încoace. Vorbesc de cozi. Cozi mari, din ce în ce mai mari şi mai învălmăşite, frăţioare!

Povara din noi

Mai întâi la impozitele la stat, apoi la agheasmă. Cum vine prima zi lucrătoare din an, se calcă lumea în picioare să scape de o povară, de impozitele la stat. Puţin mai târziu, iarăşi se agită poporul, de data asta să pună mâna pe una, două sau mai multe sticle cu apă. Sfinţită.

O vamă de neocolit?

Am stat şi eu la coadă. Vezi, mă ia valul şi pe mine! Am stat la cozi de când eram de-o şchiopă. Stau şi acum. N-am ce face. La impozite. La agheasmă. Am stat. Că altfel nu poţi nici să plăteşti impozitul cu reducere, şi nici să primeşti binecuvântarea sfinţeniei. Spuneţi-mi, vă rog, la ce nu se stă la coadă în ţărişoara noastră. La ce, daţi-mi un exemplu, dacă îl ştiţi. Coada e unica vamă prin care trebuie să trecem cu toţii, ca să ne atingem idealul. Dar oare vama asta nu poate fi desfiinţată?

La primărie

Ghişeele neimpozabilelor primării. Mă uit la oamenii din jurul meu. Mă uit la ei şi îmi ţiuie urechile de atât de multă linişte. O linişte care înseamnă, după cum am văzut pe chipurile lor, resemnare. Şi nu mi s-a părut. Pentru că stând de vorbă cu unul şi cu altul am aflat ce intuisem, “că altfel nu se poate”. Că e un blestem al nostru.

Crunte amintiri

Un blestem de pe timpul când stăteam la cozi pentru ciolane şi ciosvârte. Eram copil atunci. Dar copilăria mea nu a scăpat de îndatorirea faţă de coadă. Era ca o călire pentru viaţă. Credeam că după eliberarea din infern am scăpat de coadă. Dar trecutul ne-a ajuns din urmă. Ne-a ajuns, săracii de noi! Şi nu ne mai dă drumul. Nu ne mai dă, serios.

Dulci amintiri

Şi când le aud pe două doamne cu multă experienţă de viaţă cum vorbesc ele despre cât de bine era în trecut. Mă trece un fior pe şira spinării. Stau doamnele la coadă şi îşi întorc privirea spre amintirile lor. Suspină. Aş fi vrut să le întreb de ce suspină, dar le văd sacoşele pline cu de toate şi îmi stă un nod în gât. Un nod în gât, aşa vă spun.

Cine s-a săturat

Era ca atunci când ajungeai acasă victorios, după ce păziseşi magazinul o zi şi jumătate ca să prinzi firimiturile cele mai gustoase. Erai pe cale să uiţi pe loc de toate fisurile şi nervozităţile când îţi umpleai frigiderul. Altă doamnă comentează tăios ca ea s-a săturat. Deja ridică vocea. De ce v-aţi săturat, doamnă? Pe ea am curaj s-o întreb. “De nervi”. E un semn, aş zice bun, când apare senzaţia asta de saţietate.

La Patriarhie

Am fost şi la Patriarhie, de Bobotează. Aici erau două cozi care îmbrăcau, pe stânga şi pe dreapta, trotuarele care străjuiesc dealul. Două cozi. Şi multe garduri care ţin lumea la respect. Să stea în line. Să fie cuminţi. Şi sunt oamenii cuminţi, că îi supraveghează jandarmii. Mulţi jandarmi. Cozi păzite cu străşnicie. Ca nu cumva cineva să iasă din rând. Să strice ordinea întregului univers.

Slujba încolonată

Nimeni nu zice nimic. Nu îndrăzneşte. Tot dealul Patriarhiei e acoperit de zgomotul megafoanelor care transmit cele se se petrec în biserica din vârf. Se aud coruri şi voci de preoţi. Slujba se ascultă şi afară. La coadă. Oamenii mângâie aerul cu privirile lor, evlavioase ori plictisite, şi se închină din când în când. Unii îşi închipuie probabil că sunt în biserică. Altora poate că nu le mai pasă nici de gândurile lor. O altfel de procesiune. Afară, între garduri şi uniforme. Corurile cereşti inundă liniştea pământeană.

Butoaiele

Fiecare muritor de rând a venit cu plasa lui. Şi în plasă una sau două sticle goale. Pe care să le umple de la robineţii butoaielor pline cu apă. Apă sfinţită. Am pierdut numărul butoaielor. Tot aleargă numărul ăla prin mintea mea şi nu-l prind. Să fi fost vreo 20. Butoaiele. Să fi fost. Butoaiele aliniate. Oamenii aliniaţi. Totul ca la carte. Care carte?

Preţul butelcilor

Dacă nu ai sticla în dotare, mai e varianta să cumperi de la magazinele bisericeşti de pe dealul Patriarhiei nişte recipiente de un litru, albe, din plastic, care costă patru lei. Sunt ca nişte butelcuţe. Probabil că aşa s-ar putea defini. Nu-mi vine alt nume în cap acum. Butelcuţe cu o icoană în relief pe ele. Patru lei recipientul. Preţul e anunţat pe afişele magazinelor. Dar lumea nu cumpără. Fiecare cu sticla lui. De acasă.

Concluzie

Nu vreau să scriu o baladă despre cozi. Aş desena, în schimb, o linie peste care acest obicei să nu treacă. Să nu mai fie nevoie să ne încolonăm niciodată pe drumul către propriile noastre speranţe.

 

Foto: Dan Gheorghe

  Categorie:
adaugă comentariu

0 comentarii

Nu există comentarii !

Adaugă comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii