O revoluţie reală a românilor. Trenul salvat de călători

O revoluţie reală a românilor. Trenul salvat de călători
08 august 2017 Printează articolul

O revoluţie reală a românilor, că se mai întâmplă şi revoluţii adevărate, ne conduce la trenul salvat de călători. Următorul tren spre Anina pleacă la 11:15, anunţă programul. M-am intors la Oraviţa după şase ani, de data asta doar să văd dacă linia mai e funcţională. Este! În 2011, Ministerul Transporturilor îşi punea problema să inchidă rutele secundare, nerentabile. Inclusese în categoria asta şi primul traseu feroviar din spaţiul românesc. Oraviţa-Anina.

O altfel de revoluţie pentru trenul salvat de călători

Am călătorit atunci cu trenul care escaladează munţii. Chiar asta face! Nu-i doar o figură de stil. Din 2011 încoace, s-a petrecut un fenomen cu totul aparte. Revoluţia călătorilor, o revoluţie adevărată a românilor. Aşa i-aş spune. Şi nu cred că greşesc, pentru că românii au mai dat dovadă de solidaritate, în momentele pe care ei le-au simţit critice. Ei bine, atât de mulţi oameni care auziseră de planul guvernamental au venit la Oraviţa sau la Anina să călătorească cu trenul, e vorba de sute în fiecare zi, în ultimii şase ani, încât au dat peste cap calculele conţopiştilor din Bucureşti.

Între prăpastie şi munte

Ştii cum e să te uiţi pe fereastra vagonului şi să vezi că sub linia ferată, sub linie, atenţie, nu pe lângă, e prăpastia? Iar pe partea cealaltă e zidul de piatră al muntelui care te ameninţă în fiecare secundă că o să cadă peste tine? Ştii senzaţia asta? Daca nu ai încercat asemenea trăiri, vino să călătoreşti cu trenul care se agaţă de fiecare piatră, de un fir de iarbă, de un petic de cer, ca să-şi ia avânt. Acel tren care stie să călătorească prin timpul tunelurilor săpate cu dalta şi ciocanul, pentru că în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate nu exista tehnologia care să dea versanţii la o parte prin telecomandă.

Viaducte şi tuneluri

Mii de oameni au muncit la kilometri întregi de ziduri de susţinere, agăţati în frânghii. Alte mii şi-au pus viaţa pe aripile vulturilor, ca să ridice viaductele pe care zboară şi azi locomotivele şi vagoanele. Ai senzaţia pădurii virgine care e tăiată pentru prima oară de glasul roţilor, te temi la un moment dat ca nişte monştri din preistoric să nu te atace, pentru că nu mai ştii în ce mileniu te afli. Totul se petrece pe numai 33 de kilometri, cât este distanţa între Anina şi Oravita. Şi tocmai linia asta urma să intre în programul de “închidere şi gestionare”, cum suna comunicatul Ministerului Transporturilor, în 2011.

“Mama noastră”

Cu şase ani în urmă, l-am cunoscut pe acelaşi şef al gării din Oraviţa, care e şi azi în funcţie, un suflet aparte, Remus Cherla. Îmi povestise cum a pornit în cariera lui de la paznic de barieră, cum trecuse prin toate etapele meseriei. Bărbatul acesta îmi vorbea cu lacrimi în ochi despre ceea ce auzise şi el că se pregătea în dosarele ministeriale, inchiderea acestei linii. El, fiu de ceferist. Şi nepot de ceferist. Mi-a spus despre linia Oraviţa-Anina că e “mama noastră”. Poetic zicea. Dureros de poetic. “Pe mama, dacă e bătrână, o dai la o parte, nu mai ai grijă de ea? Eu zic că nu! Aşa e linia asta pentru noi, mama noastră”, gândindu-se la cea dintâi cale ferată montană din spaţiul românesc.

Invazia străinilor

La vremea aceea, sute de turişti, mai ales străini, invadaseră Anina şi Oraviţa. Circulau dintr-o parte în alta a traseului, fiecare cum se nimerise în drumul lui. Am vorbit cu ei. Doream să ştiu ce-i mânase aşa, deodată. Francezi, italieni, cehi, englezi, germani. Toate naţiile. Păi, ce să caute? Se dusese vestea în toată Europa. Prin paginile de socializare ale iubitorilor de trenuri şi de istorie. Că românii vor să închidă linia asta care e comparată cu un traseu la fel de spectaculos din Austria, de pe Valea Semmeringului. Tocmai de-asta liniei noastre i se mai spune şi Semmeringul Bănăţean.

“Aşa ceva nu se face!”

“Voi, românii, sunteti nebuni dacă închideţi un asemenea traseu”, mi-au spus la unison străinii. Alţii se grăbiseră să prindă ceea ce ei se temeau a fi o ultimă călătorie prin partea asta, atât de spectaculoasă, de lume. Eu le-am zis ce replică au autorităţile noastre, cică linia asta nu mai e vandabilă, fezabilă. Ştiţi ce-au făcut străinii? Pur şi simplu mi-au râs în nas. “Aşa ceva nu se face!”, au replicat toţi. Unii începuseră să se certe cu mine, de parcă vedeau în persoana mea reprezentantul celor care luaseră în calcul decizia de închidere. Măi fraţilor, nu vă varsaţi năduful pe mine. Pe bune!

Câteva cifre

Mai sunt şi azi oameni în Banatul Montan care vă pot povesti ce ştiu, din generaţie în generaţie, despre străbunicii, foşti lucrători ai liniei care uneşte cerul cu pământul. S-au săpat 14 tuneluri. Zece prăpăstii au fost dresate prin viaducte. Pe o porţiune de peste doi kilometri s-au realizat uriaşe ziduri de sprijin. Diferenţa de nivel este ameţitoare, 339 de metri, pe traseul acesta care are, aşa cum am spus deja, numai 33 de kilometri. Şi dacă am readus cifra asta în atenţie, mai trebuie spus că 21 de kilometri înseamnă traseu amenajat în scobitura muntelui. Altfel, trenul nu avea pur şi simplu pe unde să treacă.

Scurtă istorie

Austriecii s-au apucat de tot acest proiect în 1863, pentru că la început au vrut să transporte pe calea asta ferată minereul extras din munti. Dupa şase ani, au adus şi vagoane de călători. Linia era, la început, mai lungă, până la Baziaş, dar vremurile au impus scurtarea ei. Mă refer la epoca socialismului, în perioada lui Gheorghiu-Dej, cand s-a decis ca traseul să nu se mai apropie atât de mult de graniţa cu Iugoslavia, ca urmare fiind interupt în dreptul localităţii Iam. Pe acelaşi traseu se circulă şi azi, în două etape distincte, adică Anina-Oraviţa şi Oraviţa-Iam. Drumul pe care nu-l uiţi toată viaţa e intre Oraviţa si Anina.

Veştile bune

Revin la zilele noastre. Stau de vorbă cu şeful de gară pe care vi l-am prezentat mai înainte, din Oravita, care işi aminteşte imediat de mine şi în special de reportajul meu. Veştile sunt, de data asta, bune. Linia nu s-a închis. Dar nu numai atât. Numărul călătorilor este azi atât de mare, încât ceferiştii abia fac faţă cererilor. Pe traseul acesta, între Oraviţa şi Anina, sunt disponibile trei vagoane şi două locomotive. Unicul tren face deci curse dus-întors. Din Oraviţa pleacă la 11:15 şi ajunge la destinaţie, în Anina, la 13:05, pentru ca apoi să plece la 14:40, ca să revină în Oravita la 16:30, conform orarului oficial. De vară, atenţie. Pentru că din toamnă vor fi cateva modificari. Numai de oră. Tot două curse pe zi vor rămâne.

Zece lei biletul

Trei vagoane deci. Pline-ochi, zi de zi. Biletul costă zece lei de persoană, pe o călătorie. Lume, cât cuprinde. Abia prinzi un loc. De parcă îţi vine să stai jos când inima face 13-14, vazând ce-i în jurul tău! Când poţi, faci câte o poză. Dacă poţi. Ba e un tunel, şi atunci e beznă. Dacă nu e tunelul, e pădurea. Şi atunci vorbesti de labirintul verde. Te mângâie frunzele pe creştet, nu alta! Încă o veste bună, aş zice eu, e că, spre deosebire de 2011, când străinii dăduseră năvală, acum românii deţin majoritatea în călătoria roţilor montane. Hai, că în timpul săptămânii mai prinzi un loc, cu chiu, cu vai. Dar în week-end e lume cât cuprinde.

Triste experienţe

Ce ar fi însemnat închiderea liniei? Se alegea praful imediat de infrastructura îngheţată. Au mai fost trasee secundare, la noi, abandonate de autorităţi, pe motiv de neproductivitate. Ca prin farmec au dispărut apoi gări întregi, cu tot cu ziduri şi echipamente, cablurile electrice, stâlpii, traversele, şine, tot. Aici însă era cu totul altceva. S-ar fi volatilizat o întreagă istorie. Îmi închipui cum acest traseu, pustiit, ar mai fi fost păzit numai de duhurile celor care au muncit la construirea lui.

Anonimii care fac minuni

Dar uite că străbunicii noştri pot să doarmă azi liniştiţi. Trenul pe care ei l-au inaugurat nu se opreşte nici în 2017. Nu s-a oprit niciodată. Si nici n-o va face. Pentru că a fost salvat de pasagerii lui.  De cei care au depus petiţii la Guvern şi la Ministerul Transporturilor. De cei care s-au strâns ca un cordon de protecţie în jurul acestui traseu, plătind fiecare călătorie. În ultimii şase ani. Aceştia sunt românii care văd dincolo de procente. Aceştia sunt anonimii care ţin în viaţă o minune.

Foto: Dan Gheorghe

 

  Categorie:
adaugă comentariu

3 comentarii

  1. august 09, 18:56 #1 Banatan de pusta

    Felicitari pentru articol! Istoria noastra a Banatului este frumoasa dar lipseste din Istoria romanilor si Romaniei…pentru ca a fost si este o zona de poveste!!@

    Reply to this comment
  2. august 09, 20:26 #2 Cristian Gabriel Ghinea

    Frumos articolul și emoționantă pasiunea descrisă prin penița (mă rog, tastatura) autorului prilej cu care doresc să-mi exprim respectul.
    Sunt câteva mici inadvertențe în cronologizarea istoriei motiv pentru care nu putem acorda superlativul acestei însemnări însă dăruirea izvorâtă din dragostea pentru moștenirile patrimoniale merită toată lauda spre cinstirea autorului.
    Remus face treabă extraordinară la Oravița iar mănunchiul de iubitori dedicați susțin cu fervoare păstrarea acestei rute unice în România.
    Cunosc fenomenul generat de dorința economiștilor și finanțiștilor ce doresc eliminarea acestui monument istoric de arhitectură și artă inginerească din istoria noastră pentru a ne dizolva total identitatea națională sau dreptul asupra valorilor incontestabile ale României noastre și sunt convins că mulți alții asemenea autorului și adevăraților păstrători ai drepturilor dobândite vor depune în continuare eforturi pentru a demonstra că sunt cazuri și situații când nu hotărârea diriguitorilor ci voința trăitorilor de bun-simț vor decide finalitatea acțiunilor ce privesc direct ADN-ul identitar al națiunii noastre.
    Felicitări, Dane, pentru imagini și articol! Dumnezeu să te țină sănătos mulți ani pentru a putea participa alături de noi la împlinirea destinelor dorite de noi și pentru noi. Adică ”ei” nu au ce căuta în ecuație.
    Locomotiva 50.065, în prima imagine, la Anina, construită la 1921 (se apropie de aniversarea a 100 ani), cu cinci osii motoare, dedicată liniilor grele de munte, ultima din România care a putut circula pe linii cu rază a curbei mai mică de 120 m, construită de StEG (Austria). Poate fi admirată odihnindu-se într-un sector împrejmuit din prima gară românească, la Oravița.

    Reply to this comment
  3. august 10, 19:01 #3 Dumitru Maria

    Asta-i ROMANIA ! Felicitări autorului. Asteptam și alte asemenea postări minunate!

    Reply to this comment
    • august 16, 19:24 aida Author Your comment is awaiting moderation.

      Va multumim. Vor urma si alte documentare si reportaje.

      Reply to this comment

Adaugă comentariu