O lecţie dură pentru ministrul Educaţiei Naţionale, Liviu Pop

26 septembrie 2017 postat de aida Printează articolul

O lecţie dură pentru ministrul Educaţiei Naţionale, Liviu Pop, este să privească în trecut, dar fără pasivitate, ci să fie cu mintea deschisă şi să înveţe măcar ceva atunci când se uită la certificatul de clasă. Să vadă de ce atunci se putea şi acum nu, să vadă ce şi cum se preda în urmă cu mai bine de 110 ani. Şi în acele vremuri chiar se învăţa carte. Dar haideţi să vedem cum arăta programa educativă în anul şcolar 1889-1890. Vă prezentăm certificatul de clasă al unui elev din comuna Vălenii de Munte.

Să vedem ce note ai luat la şcoală

Stimabile, hai să vedem ce note ai luat la şcoală! Ar spune orice părinte care vrea să-şi verifice copilul în privinţa ataşamentului faţă de carte.

Numai că, vedeţi dumneavoastră, de data asta lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru că stră-stră-strănepotul se uită azi la “Certificatul de clasă” al celui care i-a fost, dinspre mamă, stră-stră-străbunic. Sincer, nu ştiu dacă am pus suficienţi de “stră”, având în vedere că mă refer la anul şcolar 1889-1890.

Scurtă prezentare

Ca atare, după 127 de ani, Mihăilescu Bratu Dumitru dă raportul. În faţa posterităţii. Chiar dacă nu am de-a face decât cu o simplă bucată de hârtie, îngălbenită, uşor zdrenţuită, e totuşi o fărâmă de istorie care încă mai are darul vorbirii despre vremea în care a fost emisă.

Să începem aşadar cu un element important. Elevul pe care vi l-am prezentat deja s-a născut în anul 1878, luna august, ziua 18, în comuna Vălenii de Munte din judeţul Prahova, fiind în clasa a III-a, în Şcoala urbană de băieţi.

Calificativele în sine nu cred că prezintă interes. În schimb, putem vedea ce studiau elevii cu mai bine de un secol în urmă, în speţă cum era organizat Învăţământul Primar din România. Remarc pe frontispiciul documentului segmentul distinct dedicat micilor discipoli.

Lista disciplinelor

Poftim în continuare lista disciplinelor. Scriere şi exerciţii gramaticale, Citire, Exerciţii de memorie şi liberă reproducere, Exerciţii de compunere, Matematicele, Religiunea, Istoria, Geografia, Exerciţii de intuiţiune, Ştiinţele fizico-naturale, Caligrafia, Desenul, Cântul, Exerciţii corp şi militare, Lucrul manual.

M-a băgat pur şi simplu în ceaţă milităria. Habar n-am ce aveau de executat puştanii de atunci. Dar, probabil că era o disciplină apropiată educaţiei fizice şi, totodată, a înţelegerii disciplinei, a respectării regulilor acelor vremuri. Ce timpuri, ce obiceiuri!…

Multe exerciţii

Nu se poate să nu remarcăm faptul că de mai multe ori, între materii, apare termenul “exerciţii”, ceea ce ne duce cu gândul la activitatea practică în clasă. Profesorul e alături de elevii lui şi le explică, dacă au greşit, cum trebuie să rezolve în mod corect o problemă.

Practica, exact acel element care lipseşte azi din şcoala românească. Formarea competenţelor, de asta au avut nevoie elevii întotdeauna, indiferent de epoca în care au trăit.

Puţină analiză 

Exerciţii de memorie şi liberă reproducere. Asta se făcea în şcoală cu 127 de ani în urmă. Liberă reproducere. Păi, în ziua de azi ce se constată la examenele naţionale? Mulţi candidaţi nu reuşesc să exprime în cuvinte simple, pe înţelesul lor, ce au învăţat la şcoală sau din cărţile didactice. Nu ştiu să construiască propoziţii, să explice nişte termeni, să scoată unele formule din zona abstractului.

Alte exerciţii vedem cu mai bine de un secol în urmă. De compunere. Câţi elevi în ziua de azi, care au absolvit gimnaziul sau chiar liceul, ştiu cel puţin să scrie o cerere de angajare sau un CV, darămite să povestească o întâmplare din viaţa lor?

Atenţie la ce urmează. Exerciţii de intuiţiune, după exprimarea străbunicilor. Ce ne spune această „intuiţiune”? Că elevul era pus să gândească, să tragă propriile lui concluzii pe marginea informaţiilor primite, să pună cap la cap o serie de elemente, să înţeleagă, în cele din urmă, lumea în care trăieşte. Foarte interesant, nu-i aşa?!

O concluzie

Par nişte lucruri atât de simple, de fireşti. Am în faţa ochilor, uitându-mă la acest istoric carnet de note, o clasă în care dascălul şi elevii formează un tot-unitar. Este acea relaţie definită de orice cadru didactic care îşi respectă vocaţia. Anume că lecţiile se învaţă la clasă, de la profesor, nu din alte surse, nici din manuale, culegeri şi caiete speciale, nici din meditaţiile particulare. Cred că în 1889 elevii aveau mult mai clar răspunsul la întrebarea „de ce merg la şcoală?”.

Arhiva personală Dan Gheorghe