Lecţia de neuitare în cimitirul eroilor revoluţiei din Bucureşti

Lecţia de neuitare în cimitirul eroilor revoluţiei din Bucureşti
17 decembrie 2017 Printează articolul

Lecţia de neuitare în cimitirul eroilor revoluţiei din Bucureşti este, cu atât mai mult în aceste zile, de actualitate.  Au trecut deja 28 de ani. Suntem în ziua de duminică, 17 decembrie 2017. Aflasem că un grup de bucureşteni va veni la Cimitirul eroilor revoluţiei din Capitală. Ce mi-a atras atenţia e că oamenii aceştia, de toate vârstele, cum aveam să văd după ce i-am întâlnit, nu au nici rude, nici prieteni care să fie îngropaţi aici, printre cei ucişi în timpul cât sângele nevinovat a şiroit, în decembrie 1989. Au adus un colac mare, făcut în casă, şi colivă preparată de cineva dintre ei.

Cu preotul în frunte

Preotul, la rândul lui tânăr, e în fruntea lor. Sunt enoriaşi de la Biserica Sfântul Dumitru-Poştă, de pe strada Franceză, din centrul oraşului. Cunoscusem cu ceva timp în urmă comunitatea aceasta cimentată în jurul părintelui Mihai Gojgar, şi în special acţiunile caritabile izvorâte din acest loc. Ca acum, iată, credincioşii să pornească în ceea ce aş putea spune că e o lecţie despre neuitare.

Veşnica pomenire

Plouă încă de dimineaţă. Bate vântul şi aduce cu el miros de zăpadă. Oraşul freamătă, după ora prânzului. Cimitirul, în schimb, e pustiu. Aici, în mijlocul celor 280 de umbre, în faţa crucii celei mari, flancată de două steaguri, pe fundalul mozaicat al pietrelor care conţin numele tuturor adormiţilor, se ţine sluja de pomenire. Preotul rosteşte numele fiecărui martir în parte, apoi toate glasurile rostesc “veşnica pomenire”.

„Pentru că era datoria noastră”

De departe, grupul acesta, de vreo 15 oameni care şi-au rupt din week-end-ul lor câteva clipe dedicate reculegerii, pare nesemnificativ în tristeţea asfaltului umed, dar când mă apropii de ei le văd căldura din priviri. De ce aţi venit aici? „Pentru că era datoria noastră”, mi se răspunde din toate părţile. Primesc şi eu, ca toţi ceilalţi, o bucată de pâine, un pahar cu colivă şi un strop de vin, ca să spun bogdaproste şi să fie pentru sufletul celor ce au adormit cândva sub ploaia de gloanţe.

„E foarte trist”

Caut proaspete amintiri despre şcoală şi fac cunoştinţă cu Oana Stavăr. Are 21 de ani. Vreau să ştiu dacă a învăţat, ca elevă, ceva despre ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Spune categoric nu. Tot ce ştie se datorează familiei. „E foarte trist”, oftează domnişoara.

Dezamăgire

Aud mai apoi cuvântul „dezamăgire” spus de preotul Marius Lăcătuşu, de la Biserica eroilor martiri din decembrie 1989. Aceasta e titulatura completă a lăcaşului de cult. Dezamăgit este pentru că s-a aşternut, de la an la an, tot mai grea, uitarea. Unele morminte nu au mai fost vizitate demult de cineva dintre aparţinători. E drept că în aproape trei decenii o parte din rudele decedaţilor au trecut, la rândul lor, în lumea drepţilor. Oricum, toate lespezile sunt îngrijite cum se cuvine, iar pomenirea morţilor se face după cuvenitele canoane. Există şi situaţii, nu puţine, când lacrimile se transmit totuşi de la o generaţie la alta.

O raritate

Nu mă las şi insist asupra vizitatorilor, dorind să ştiu dacă se întâmplă să ajungă aici români care nu au vreo legătură de rudenie cu unul dintre destinele măcinate de teroare. Ci pur şi simplu să se reculeagă în faţa unui trecut agăţat într-un capitol prăfuit al istoriei. Recunoaşte interlocutorul meu că ceea ce s-a întâmplat azi este o raritate.

Dovada veşnicei prietenii

Şi totuşi am găsit pe cineva care ştie ce înseamnă cuvântul prietenie, dincolo de moarte. L-am întâlnit pe profesorul Octavian Oprică. Tocmai ieşea din biserica îngerilor, după ce rugăciunile se încheiaseră. A fost aşa, un „bună ziua” la întâmplare, însă am avut şansa de a găsi un personaj deschis în a-mi relata o pagină pe care o ţine la pieptul său. Am mers alături de el în mijlocul tăcerii, ca să-mi arate fotografia înrămată a celui ce i-a fost bun amic şi coleg de breaslă, profesorul Paul Popescu.

O poveste înfiorătoare

Domnul Oprică îmi povesteşte cum a fost ucis cu bestialitate cel ce fusese dascăl de Limba Română la o şcoală din cartierul Militari, în zona Lujerului. Un adevărat luptător, fiind implicat în tumultul despre care credea că va schimba decisv lumea. Omul acesta îşi pierde viaţa pe 23 decembrie 1989. Se afla cu maşina sa, Oltcit, în apropiere de fostul sediu al Ambasadei Americii. Un tanc, posibil scăpat de sub control, nu se ştie exact nici azi, s-a urcat pur şi simplu peste automobil şi l-a strivit, cu tot cu trupul care se afla în mijlocul fiarelor contorsionate. “Era încă un bărbat în plină putere, la cei 47 de ani ai săi. Şi mai ales un prieten foarte bun”, zăresc o lacrimă cât toată ploaia care inundă tristeţile.

 

Foto: Dan Gheorghe

 

  Categorie:
adaugă comentariu

0 comentarii

Nu există comentarii !

Adaugă comentariu