Căutătorii de suflete pe câmpul marilor bătălii din Primul Război Mondial

Căutătorii de suflete pe câmpul marilor bătălii din Primul Război Mondial
26 septembrie 2017 Printează articolul

Căutătorii de suflete pe câmpul marilor bătălii din Primul Război Mondial nu reprezintă o metaforă, ci un adevăr pur şi simplu, un adevăr care ne pune pe gânduri, un adevăr care ne face să ne întoarcem în timp.

Pământul a fost însămânţat cu suflete pierdute între explozii. Nu ştii dacă următorul tău pas nu va călca peste un destin nerostit de un secol. A putrezit demult carnea, s-au risipit numele oamenilor care au luptat prin pădurile şi peste dealurile astea. Au rămas în urma lor amprentele.

Ecoul focului

Metalul te strigă. El mai are încă putere să vorbească. Plimbi detectorul deasupra firelor de iarbă. Şi la un moment dat piuie. Te opreşti. E ceva aici. Sapi. Nu mult, adesea doar cât să fie două-trei palme în adâncime.  Alteori, mai bine de o jumătate de metru. Aşa găseşti obiecte care au un plâns al lor, nu din lacrimi, ci din schije, din crunte lovituri. Te arde prima atingere, ca şi cum ecoul focului care a ucis soldaţi în 1917 ar ajunge până la tine. Chiar dacă nu mai are aceeaşi putere de moarte ca atunci, îi înţelegi durerea. Auzi vaietele ultimelor respiraţii în infernul care a făcut din pământ cer şi din cer pământ.

Obiectele fără stăpâni

     

Mă uit la caschete muşcate de forţe greu de imaginat, cazmale şi târnăcoape înnegrite, alte unelte care au uitat ce înseamnă o reparaţie, bidonaşe însetate, căni deformate, furculiţe boante, linguri pietrificate, gamele plângând după ultima îmbucătură, ceasuri de buzunar care ticăie probabil doar pe lumea cealaltă, muzicuţe cu ritmul definitiv pierdut, monede capabile să mai cumpere doar vânt.

O sticluţă

Se mai şi trăia în cazemate şi tranşee, între două lupte. Atunci oamenii aveau nevoie de ustensile ca să mănânce. De amintirile casei, pe care le păstrau cu sfinţenie în buzunar. De medicamente, să-şi obljească rănile. Văd o sticluţă cu tinctură verzuie în interior, conţinutul fiind întărit şi apărat de un dop de plută bine înfipt în gură. Poate de-asta preparatul nu s-a evaporat în atâta amar de vreme.

Bere germană

Şi încă două sticle, mai mari, alungite, ca de şampanie. Mi se spune că erau pentru bere. Au fost găsite în tranşeele germane. Acolo zac cele mai multe dovezi ale unei armate care adusese după ea nu numai arsenalul de război, dar şi pe cel de întreţinere a moralului trupei. Şi în adăposturile româneşti ce aţi găsit? Sunt curios. Mai mult nasturi şi plăcuţe de identificare. Nu o dată s-a spus despre soldatul român că a luptat desculţ în Primul Război Mondial. Şi înfometat, şi însetat…

Chipul suferinţei

Cert este că istoria conflagraţiilor nu se scrie numai din succesiunea documentelor, rapoartelor şi ordinelor de luptă, ci şi prin mărunţişurile – aşa par la prima vedere – rămase în urma celor care nu au mai apucat niciodată să strige “victorie” sau “pace”. Asta înţeleg din pasiunea celor reuniţi abia de un an în “Asociaţia prospectorii istoriei”, pe care i-am întâlnit la Bucureşti cu ocazia “Centenarului”. O expoziţie cu totul neaşteptată prin conţinutul ei, fiind prezentate lucrurile găsite în mare parte de ei, dar şi de alţi cercetători care au cutreierat ani la rând câmpurile bătăliilor care au prefigurat România Mare. Ar trebui să mergeţi la Muzeul Naţional de Istorie. Vă spun de pe acum că o să înţelegeţi cu totul altfel chipul suferinţei.

Grupul de pasionaţi

Vorbesc cu Florin Boşoteanu, preşedintele asociaţiei. L-am ascultat cum îmi descria căutările din teren, încercând să-mi imaginez acele momente în care ultimele lacrimi din marele război sunt eliberate din ţărână. Florin, inginer de meserie, are pasiunea asta de vreo cinci ani. A reuşit să adune în jurul său vreo 20 de împătimiţi. El e de loc din Comăneşti. Alţii, de prin toată ţara. Se întâlnesc în expediţii. Pleacă pentru câteva zile. Enumeră o serie de perimetre pe care le-au scanat până acum, atât cât le permite acurateţea echipamentelor, investiţie personală, evident. Vorbeşte aşadar de Valea Trotuşului, Oituz, Caşin, Valea Slănicului, Mărăşti.

Amintiri păstrate cu sfinţenie

Căutările lor urmează neregulata linie a tranşeelor, dar respectă şi indiciile apărute din poveştile spuse de oamenii satelor din împrejurimile frământate cândva de tunuri. Mulţi încă mai ştiu, din ce a fost transmis din generaţie în generaţie, unde anume a cosit moartea câmpuri întregi. Dacă ai şansă, şi aceasta apare adesea, din fericire, întâlneşti câte un profesor de şcoală sătească, autor de monografie locală. El a strâns toate amintirile purtate în cântecele de leagăn sau de jale. Poţi spune astfel că ai descoperit o comoară chiar înainte de-a începe săpăturile. Aud denumirile unor locuri, Poiana Sărată sau Cireşoaia, unde eroii sunt încă prizonierii anonimatului.

Plăcuţele de identificare 

Mi se prezintă trei tipuri de plăcuţe de identificare ale soldaţilor români, germani şi austro-ungari. Ca să înţeleg şi în acest fel înzestrarea fiecărei armate. Ale noastre erau simple bucăţi metalice, pătrate ori sub forma unei cruciuliţe, ale căror indicative abia se mai văd, în cele mai multe cazuri, dacă nu s-au şters cu totul. Acel număr cândva încrustat trebuie să coincidă cu datele de la unitatea de unde provenea soldatul sau ofiţerul, ca în final să le afli numele. Cu totul altfel arată plăcuţa austro-ungară, formată din două bucaţi aspre care se închid ca nişte coperţi. Ei bine, în interiorul unei asemenea “cărţi” mai e şi azi, în stare destul de bună, un petic de hârtie cu datele ostaşului respectiv, nume, vârstă, unitatea din care făcea parte. Dacă se face o asemenea descoperire, atunci demersurile sunt continuate în ţara de origine a militarului. Poate, cine ştie, mai există un urmaş al său interesat de soarta străbunicului. Mi se arată şi un “buletin” german. Cel mai mare dintre toate. Albicios, oval, cu litere greu descifrabile.

Un proiect de suflet

Pe oamenii aceştia îi văd cum discută între ei despre ceea ce fac, au amintiri ale descoperirilor, uneori se mai şi plâng de lipsa echipamentelor, dar cel mai mult le simt vibraţia aceea care nu-i lasă în pace. Dau impresia că sunt doar cu umbra lor aici, pe când sufletul le e departe. Florin îmi zice la final că el şi colegii lui vor să strângă bani şi să ridice un monument la Cireşoaia, în judeţul Bacău, în cinstea trupelor româneşti de vânători de munte care în vara lui ‘917 au dat dovadă de un curaj dus cu mult peste limita sacrificiului. Există în locurile acelea o poveste…

 

Foto: Dan Gheorghe

 

 

  Categorie:
adaugă comentariu

3 comentarii

  1. septembrie 26, 14:31 #1 calatoriicuizistoric

    Un articol excelent. O recomandare:
    Ismail Kadare – Generalul armatei moarte.
    http://www.polirom.ro/carti/-/carte/4365

    Reply to this comment
  2. septembrie 27, 06:55 #2 MLDD

    FELICITARI! ESTE ISTORIE, DAR UNA NESCRISA IN MANUALELE SCOLARE.

    TALENTUL DVS DE A SCRIE ARTICOLE PE TEME ISTORICE ESTE ,INTR-ADEVAR, DE LAUDAT, DEOSEBIT. AVETI FORTA SA CREATI IMAGINI COVARSITOARE ALE SUFERINTEI UMANE IN CONDITIILE MIZERE DE RAZBOI. PE CIND O CARTE PE CEASTA TEMATICA?

    SUNT PRIMA CUMPARATOARE, TATAL MEU ESTE MARE CITITOR DE SCRIERI ISTORICE; SIGUR S-AR BUCURA IMENS SA CITEASCA CARTEA.

    Reply to this comment
  3. septembrie 27, 18:03 #3 Bosoteanu Florin

    Felicitări pentru articol, arata prin cuvinte într-adevăr cam ceea ce simțim noi cînd plecam în expediții în zonele uitate de istorie. Sunt multe povesti rostite de pămîntul încă frămîntat de acele vremuri, pe care dorim sa le cunoaștem si sa le facem cunoscute.

    Reply to this comment

Adaugă comentariu