Carieră de vis pentru copilul tău cu „ministrul cărămidă”

Carieră de vis pentru copilul tău cu „ministrul cărămidă”
11 septembrie 2017 Printează articolul

Carieră de vis pentru copilul tău cu „ministrul cărămidă” este o parte a lecţiei unui ministru care trebuie predată diriguitorilor învăţământului românesc de azi, a căror activitate principală pare a fi să se tot plângă şi doar atât. Pentru început, vă invit să parcurgeţi următoarele rânduri. Este un discurs despre care nu vă spun, deocamdată, mai mult.

Tristă radiografie

“Legea învăţământului primar impune comunelor sarcina de a clădi şi întreţine localurile şcolilor primare. Experienţa a dovedit însă că comunele, lăsate în propriile lor mijloace, n-au putut sau n-au voit să satisfacă în măsura convenită nevoile învăţământului primar şi ale culturii poporului. Numai jumătate din şcoli posedă localuri proprii în stare bună şi mulţumitoare, pe când cealaltă este instalată în clădiri neîncăpătoare şi neigienice. Întreţinerea localurilor lasă apoi foarte mult de dorit. Refacerea lor reclamă cheltuieli pe care comunele nu sunt în stare să le suporte. Statul nu poate să le dea un sprijin eficace fiindcă şi nevoile lui au crescut enorm”.

Dezastrul zilelor noastre

Cu siguranţă veţi zice că cel care a rostit aceste cuvinte se referă la starea învăţământului din 2017. Cu atât mai mult cu cât, recent, l-am auzit pe actualul ministru al Educaţiei, Liviu Pop, făcând o radiografie a infrastructurii şcolare, de unde rezultă un fapt cutremurător. Din totalul de peste 31.000 de şcoli din ţara noastră, mai puţin de o treime au toate avizele necesare de funcţionare.

Nesfârşite constatări

Dar situaţia asta nu se înregistrează doar acum. În fiecare toamnă, înaintea deschiderii noului an şcolar, constatăm că unităţile de învăţământ sunt nepregătite din punct de vedere material. Nu au trecut cel puţin prin reparaţii curente în timpul vacanţei de vară, nu au mobilier adecvat, nu posedă nici materiale didactice noi şi eficiente. Oare de ce?

Ce vedem azi

Să ne uităm la ce spune legislaţia. Şcolile au fost trecute, încă din anii ‘90, în administrarea primăriilor. Ce fac autorităţile locale? Fiecare entitate se descurcă cum poate şi cum vrea. Unii primari, gospodari, găsesc soluţii pentru a se achita de această responsabilitate. Alţii o dau la întors, ba că nu au bani, ba că priorităţile locale sunt altele. Aşa se face că putem vedea în ţara asta şcoli care sclipesc, însă acestea nu sunt foarte multe, dar şi altele ajunse într-o stare de degradare accentuată, de parcă ar fi ale nimănui. Cele din a doua categorie sunt într-o covărşitoare proporţie.

Omul care a pus la treabă o ţară 

Acum să ne întoarcem la discursul de la începutul acestui material. El datează din anul 1919 şi aparţine lui Constantin Angelescu, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Omul acesta e considerat un reformator al sistemului educativ interbelic. Angelescu ajunge să fie poreclit “ministrul cărămidă”, pentru că sub ministeriatul său, întins de-a lungul a 13 ani, în cadrul mai multor guverne, în România Mare au fost construite peste 10.000 de clădiri cu destinaţie şcolară, atât în oraşe, cât şi în sate.

Necesitatea acţiunii

Distrugerile provocate de Primul Război Mondial cereau o grabnică implicare din partea întregii ţări pentru refacerea tuturor obiectivelor economice şi sociale. Odată numit în funcţia de ministru, în decembrie 1918, Angelescu spune că vrea să continue opera de modernizare a învăţământului începută de Spiru Haret. Merge pe aceeaşi idee a predecesorului său, anume că în fiecare localitate, mică sau mare, trebuie să fie cel puţin o şcoală, bine întreţinută, pentru ca toţi copiii să aibă şansa la învăţătură.

Poporul e baza

Dar cum să faci toate astea? Să laşi grija infrasctructurii şcolare numai în seama primăriilor era nerealist. Tot la fel cum să spui că numai statul trebuie să se achite de problema asta, iarăşi nu se putea. Soluţia e ca întreg poporul să fie chemat a pune în practică opera naţională de refacere şi întreţinere a instituţiilor de învăţământ.

Comitetele şcolare

Elevii erau respectuoşi cu profesorii şi erau avizi să înveţe, să-şi clădească un viitor frumos (fotografii din 1939, arhiva personală Dan Gheorghe)

Pe acest principiu se bazează Legea Comitetelor Şcolare din 23 iulie 1919. Să vedem ce sunt aceste comitete. Ele se înfiinţează în fiecare localitate, pe lângă şcoli. Din aceste structuri fac parte profesorii, părinţii elevilor, administraţia locală, biserica, reprezentanţii instituţiilor publice şi ai societăţilor private. Care e scopul acestor comitete? Legea spune că ele se ocupă de întreţinerea şcolilor şi de construirea localurilor noi cu destinaţie educativă, înfiinţarea grădiniţelor şi muzeelor şcolare, a şcolilor profesionale, organizarea căminelor şi cantinelor şcolare, asigurarea asistenţei medicale în şcoli şi grădiniţe, înfiinţarea băilor şcolare şi susţinerea taberelor gratuite pentru elevi. Totodată, comitetele susţin financiar pe elevii care provin din familiile sărace, asigurându-le cărţile, rechizitele şi hrana. Multe treburi pe care aceste comitete trebuie să le facă. Dar de unde iei fondurile necesare?

Fără interpretări

Legea ne spune şi acest lucru. În primul rând, 14% din veniturile fiecărei localităţi sunt direcţionate către infrastructura şcolară locală. Mai mult, primarul e obligat, la începutul fiecărui an, să dea mai întâi banii către şcoală. Apoi restul bugetului poate să-l împartă altor obiective pe care le are în vedere. La finalul anului, dacă există un excedent în bugetul local, acei bani vor lua exclusiv calea şcolii.

Responsabilităţi clare

Toate societăţile care se ocupă de comercializarea alcoolului, dar şi restaurantele şi cârciumile de pe raza unei localităţi sunt obligate să verse o treime din veniturile lor către sistemul de învăţământ local. Veniturile realizate din vânzarea de manuale şi rechizite, la nivel naţional, iau în totalitate calea susţinerii infrastructurii educative. Comitetele şcolare se îngrijesc în aşa fel încât banii să fie exemplar gestionaţi în favoarea învăţământului, la nivelul fiecărei localităţi în parte. Tot ele strâng bani şi din colectele publice.

Preţioşi aliaţi

Ministrul Instrucţiunii are capacitatea de a-i atrage în această vastă operaţiune şi pe alţi colegi ai săi din Guvern şi din Parlament. E nevoie de conlucrare pentru asigurarea materialelor de construcţie, în primul rând. Aşa reuşeşte să creeze un val de solidaritate în jurul acestui deziderat. Oamenii din fiecare localitate se oferă să muncească voluntar pentru construirea noilor spaţii în care vor învăţa copiii şi nepoţii lor.

Efortul naţional

Un tablou al acestui vast mecanism este descris de academicianul Constantin Kiriţescu. „Doctorul Constantin Angelescu a luat iniţiativa marii opere de construcţiii de localuri de şcoli, la oraşe, dar mai ales la sate, de şcoli secundare, dar mai ales primare şi normale, întrebuinţând în scopul acesta nu numai mijloacele bugetare ce le obţinea prin stăruinţe şi insistenţe ce nu cunoşteau obstacole, dar mai cu seamă a ştiut să atragă, să însufleţească şi să pună în mişcare masele populare, stimulând interesul obştesc pentru şcoli”.

Cum se mişcau lucrurile

Elevi din perioada interbelică, fericiţi că au unde să înveţe (fotografii din 1939, arhiva personală Dan Gheorghe)

Kiriţescu ne spune în continuare cum decurgeau efectiv lucrurile. “Arhitecţii Casei Şcoalelor întocmeau planurile, pădurile statului furnizau lemnul de construcţie, Ministerul de Industrie furniza varul, cimentul şi piatra, proprietarii rurali dădeau terenul, cei mai avuţi contribuiau şi cu sume de bani, iar locuitorii satelor făceau cărăuşie şi dăruiau mână de lucru”. Aşa s-a construit şi întreţinut infrastructura şcolară în România interbelică. Aşa, mulţi dintre copiii acelei perioade au reuşit să-şi construiască o carieră de vis, de neimaginat pentru unii dintre ei.

Şcolit la Paris

Aţi văzut mai devreme titlul de doctor în ceea ce-l priveşte pe Constantin Angelescu. Vorbim despre un personaj a cărui specializare de bază e chirurgia, cu temeinice studii la Paris. Lucrează în Spitalul Brâncovenesc şi Spitalul Filantropia din Bucureşti, e profesor universitar şi director al Clinicii universitare de chirurgie. În politică intră în 1901, până la sfârşitul perioadei interbelice fiind deputat ori senator. Dar, mai presus de orice, un om dedicat reformelor Educaţiei. Este iniţiatorul Legii învăţământului primar şi normal-primar din 1924, al Legii învăţământului particular din 1925, al Legii învăţământului secundar din 1928, al Legii Liceelor Industriale şi comerciale din 1936.

Conducători ai ţării, documentaţi-vă

La final, vreau să le spun diriguitorilor de azi ai ţării, dar în special celor care conduc destinele învăţământului, că au la dispoziţie numeroase cărţi sau materiale de pe Internet în care să citească despre cum a fost administrată ţara asta pe vremuri. Trecutul poate să dea soluţii la multe întrebări, aparent fără răspuns, ale prezentului. Nu este nevoie ca fiecare ministru al învăţământului să tot reinventeze roata. Domnilor, roata a fost inventată!

Trageţi voi concluzia

Prima lecţie pe care conducătorii de azi o pot învăţa este că înaintaşii lor nu s-au mulţumit să constate anumite stări de lucruri negative. Ci au căutat soluţii. Pe care le-au găsit. Ducându-şi planurile până la capăt. De ce atunci se putea şi acum nu? Vă las pe dumneavoastră, dragi cititori, să trageţi concluzia.

 

 

 

  Categorie:
adaugă comentariu

1 Comment

  1. septembrie 12, 17:41 #1 MLDD

    Extraordinar articolul; dar deosebirea dintre ministrul din acea perioada si ceea ce se perinda acum prin Ministerul Educatiei este ca Prof Angelescu era un specialist de calibru cu o educatie universitara solida, „artilerie grea”, iar cei de azi sunt doar niste indivizi pusi pe imbogatire prin orice mijloace, atit si nimic mai mult. Le lipseste „stofa” de conducator, ideile stralucite, dragostea de a face un lucru deosebit, a crea ceva (ei doar distrug-este mult mai usor sa distrugi decit sa construiesti- exemplu razboaiele), plus ca nu au nici o chemare, imaginatie limitata si sforaiala politica- cam asa ceva ii caracterizeaza!

    Reply to this comment

Adaugă comentariu