“Bucureştiul meu iubit”. Balada gropii din trotuar

03 august 2017 postat de aida Printează articolul

Parafrazând-ul pe neuitatul Gică Petrescu, cu a lui melodie “Bucureştiul meu iubit”, de data aceasta nu e vorba de frumuseţea oraşului, ci de balada gropii din trotuar.

Am să vă spun o scurtă poveste cu două gropi dintr-un trotuar. De pe bulevardul Iuliu Maniu colţ cu strada Moineşti, în cartierul bucureştean Militari. Simbolurile acestea ale nefericirii asfaltului prost amenajat au existat dintotdeauna, dar ele nu s-au văzut până în urmă cu câteva săptămâni. De ce nu ieşiseră la soare? Pentru că se aflau sub chioşcul de bilete al Regiei Autonome de Transport Bucureşti.

Chioşc mutat, cu tot cu gropi

Într-o zi, măgăoaia din metal a fost mutată. Câţiva metri mai încolo. A rămas pe acelaşi trotuar. Numai amplasamentul i-a fost schimbat. Acum să vă zic şi altceva. Ani şi ani la rând, lumea a trecut prin spatele chioşcului, unde erau câteva denivelări mai mici. Dacă te uitai atent, seara, pe întuneric, scăpai basma curată. Ziua puteai să faci slalom fără probleme. Pe când în momentul de faţă, adică după mutare, lucrurile au evoluat. Adio gropi mici! De azi înainte, voi veţi sta ascunse. Sub chioşc. Bun venit gropanelor mari! Voi aţi ieşit să ne amintiţi în ce oraş trăim.

Lumea trece prin faţa magazinului de bilete. Adică peste craterele aproape unite. Le desparte un dâmb. Dacă vrei să cumperi cartele de călătorie, stai într-un picior. Agăţat cu o mână de tejgheaua unde trebuie să dai banii. Cauţi un milimetru de sprijin printre şanţurile adânci, de sub tălpi. Plus de asta, faci loc şi trecătorilor care se grăbesc spre staţia de metrou din apropiere.

Un pic de off-road

Nefericiţi sunt în special cei în carucioarele cu rotile. Ei au nevoie de ajutor, altfel nu se descurcă sub nicio formă prin trecătorile astea. Nu mai zic de femeile cu copii mici. Cărucioare de alt tip, în noua exemplificare, aceleaşi transpirate opinteli. Câte o roată, apoi a doua şi încă una. Un pic de off-road nu strică, pentru adrenalină. Ca să nu se facă oarece coadă involuntară, unii care umblă cu ochii pe ceas ocolesc şi o iau direct pe stradă.

Fiecare groapă cu bucureşteanul ei

O să ziceţi că sunt nebun. Două gropi? Despre asta scriu eu? Două gropi numai? Staţi puţin, fraţilor, că am dat numai o pildă. Sunt convins că fiecare bucureştean ar putea să vină cu propria lui poveste din cartierul său, de pe propriu-i trotuar, cu groapa lui cu tot. S-ar strânge atât de multe poveşti încât am scoate nu o carte, ci o suită de volume. Evident, cu text şi poză în dreptul fiecărei descrieri.

Este, vrem sau nu să recunoaştem, o istorie care ne-a însoţit toată viaţa. Gropile înşirate de-a lungul trotuarelor. Cu unele suntem vecini de curând, de la un anotimp la altul se tot schimbă fizionomia străzilor, altora le dăm bineţe de când lumea.

Vara nu ne fac atât de multe probleme. Dar iarna, în schimb, când se lustruiesc cu gheaţă, au tupeul să ne trimită în spital, cu capetele sparte ori picioarele rupte. Şi noi ce facem? Ne educăm copiii. Cum să se ferească de capcane…

Groapa copilăriei

Mă gândeam că atât de mult am scris de gropile altora, încât am uitat de cea din apropiere de casa mea. Vă prezint astfel un peisaj pe care pot să spun că l-am uitat. O să ziceţi că este imposibil. Cum să uiţi ceva ce vezi aproape zilnic? Păi tocmai asta e. Îţi devine atât de familiar, încât nici nu-l mai bagi în seamă. Face parte din cotidian, din normalitate. Ştiţi de când e groapa asta aici, în apropiere de Frigocom, pe bulevardul Timişoara? Dacă mă gândesc bine, e din vremea copilăriei mele. Am crescut cu ea. Mi-a fost, vorba aia, martoră la atâtea şi atâtea etape ale vieţii. Am trecut peste ea sau pe lângă ea vara şi iarna, şi când eram fericit, şi îngândurat. Mă mir că nu am ajuns s-o şi salut. Asta mi-ar mai trebui!

Cât o viaţă de om 

Observaţi că cineva, un suflet milos, a oblojit-o. De câţiva ani încoace i s-a aplicat, ca un leucoplast, o bucată de cauciuc. Să nu se mai strângă apa. Să poţi să calci cu încredere, fără să-ţi fie teamă că ţi se duce piciorul în noroi, dacă plouă. Acum stau şi mă mă întreb ce se va întâmpla dacă, după publicarea acestui material, primarul Sectorului 6 va trimite nişte echipe specializate să astupe craterul. După o viaţă de om. Da, vedeţi, o groapă ar putea să atingă viaţa unui om. Nu cumva o să-mi fie dor de ea?! Eu cred totuşi că pot să stau liniştit. Sunt atât de multe gropi în trotuarele din Bucureşti, încât denivelarea asta de care scriu eu acum o să mai respire în libertate mulţi ani. Nesuferita mea groapă, îţi urez doar atât, să apuci cât mai multe mandate la Primărie. Căci nu numai de cârnaţi avem nevoie ca să intrăm în Cartea Recordurilor…

Cui îi pasă?

Cui îi pasă? Păi, după cum se vede, nimănui. Gropile banale nu sunt profitabile pentru autorităţi, pentru firmele de  construcţii, pentru nimeni…că nu de aici iese comisionul gras. Aşa că, să le lăsăm acolo, mititelele sau măricele…Ce ne-o fi venit să le deranjăm? Mă rog, cred că ne-a bătut şi pe noi soarele în cap…

Alo, primăria, ne aude cineva? Alo, domnu’ primar Mutu, ne auziţi şi pe noi?

Foto: Dan Gheorghe